„În spațiul public a apărut recent o reclamă la produsele Napolact în care școala este prezentată într-o manieră ce sugerează ideea de constrângere sau chiar de „închisoare”, din care elevii ar fi simbolic „eliberați”. Chiar dacă intenția creatorilor reclamei a fost, probabil, una umoristică sau metaforică, mesajul ridică o problemă importantă: este moral ca instituția școlii să fie prezentată în acest mod într-o reclamă comercială?
Școala nu este doar un loc în care elevii își petrec o parte din timp. Ea este una dintre instituțiile fundamentale ale societății. Aici se formează generațiile viitoare, aici se transmit cunoștințe, valori și principii care stau la baza unei societăți funcționale. În acest context, asocierea școlii cu ideea de detenție sau constrângere, chiar și în scop publicitar, transmite un mesaj profund discutabil.
Publicitatea are o forță reală de influență. Reclamele nu sunt doar instrumente de vânzare, ci și mesaje culturale care modelează percepții. Atunci când tinerii văd în mod repetat ideea că școala ar fi un loc din care trebuie să scapi sau de care trebuie să te „eliberezi”, se consolidează o percepție negativă asupra educației. Într-o perioadă în care societatea se confruntă deja cu probleme precum scăderea motivației școlare sau abandonul educațional, astfel de mesaje nu ajută deloc.
Creativitatea în publicitate este firească și necesară. Nimeni nu contestă dreptul agențiilor de publicitate de a utiliza metafore, umor sau exagerări. Totuși, libertatea creativă nu exclude responsabilitatea socială. Atunci când sunt implicate instituții esențiale pentru funcționarea societății – precum școala – este nevoie de un minim respect și echilibru în modul în care acestea sunt reprezentate.
În mod firesc apare și o altă întrebare: de ce instituțiile care ar trebui să vegheze asupra eticii comunicării publice nu reacționează? În România există organisme care au rolul de a monitoriza și evalua mesajele din publicitate și audiovizual. Printre acestea se numără Consiliul Național al Audiovizualului (CNA), dar și organisme de autoreglementare precum Consiliul Român pentru Publicitate.
În practică însă, aceste instituții reacționează de multe ori doar în urma unor sesizări oficiale venite din partea cetățenilor sau a organizațiilor civice. În lipsa unor astfel de sesizări, multe mesaje discutabile trec neobservate sau sunt tratate drept simple exerciții de creativitate publicitară. Totuși, această pasivitate instituțională poate transmite ideea că orice simbol social poate fi utilizat în scop comercial fără limite morale.
Nu este vorba despre cenzură și nici despre interzicerea umorului în reclame. Este vorba despre responsabilitate. O societate care își trivializează constant instituțiile formative riscă, în timp, să piardă respectul pentru ele.
Companiile mari au o influență considerabilă asupra spațiului public. Tocmai de aceea, ele ar trebui să fie primele care promovează mesaje constructive. Imaginea educației nu ar trebui folosită ca instrument ironic pentru a vinde produse.
Școala nu este o închisoare. Este locul în care se formează viitorul unei societăți. Iar modul în care vorbim despre educație – chiar și într-o reclamă – spune multe despre valorile pe care alegem să le promovăm“.
NOTĂ: Articol de opinie. Ideile și afirmațiile aparțin exclusiv autorului, profesor în sistemul educațional, și nu implică responsabilitatea editorială a redacției.
Comentează