În România, iubirea de patrie nu se mai măsoară în fapte, ci în bonuri fiscale. Nu mai ai nevoie de imn, drapel și istorie, ai nevoie de chitanță. Statul ne-a explicat, cu seriozitatea unui contabil care descoperă din greșeală filosofia, că austeritatea e o virtute, iar taxarea e patriotism.
Așa că, în numele națiunii, scoateți portofelele și stați drepți. Primul exercițiu de demnitate civică este taxa locală. În unele locuri, creșteri de 200%. O nimica toată, o mângâiere fiscală, o îmbrățișare de primărie care te strânge până auzi cum scârțâie coloana vertebrală a bugetului familiei.
Și apare întrebarea simplă, aproape rurală în inocența ei, banii ăștia rămân în comunitate? Sau pleacă în excursie la centru, să astupe găurile dintr-un stat care are talentul de a cheltui ca un mafiot și de a colecta ca un cămătar? Pentru că dacă iei de la cetățean în numele primăriei și trimiți banii altundeva, nu mai vorbim de autonomie locală. Vorbim de autonomie doar în sensul în care e autonom și aspiratorul, îl bagi în priză și face ce vrei.
Apoi vine TVA-ul, acest buton magic pe care Guvernul îl apasă de fiecare dată când rămâne fără idei. De la 19% la 21%. Ca și cum economia ar fi o consolă și consumul ar porni automat când crește procentul. Doar că TVA-ul are un defect major, nu funcționează pe bază de rugăciune. Dacă oamenii n-au bani, nu cumpără, dacă nu cumpără, nu încasezi și dacă nu încasezi, atunci creșterea de TVA devine ce este de fapt, o taxă pe supraviețuire, ambalată în limbaj de responsabilitate fiscală.
Între timp, pensiile și salariile se îngheață. Nu se taie, Doamne ferește! Se îngheață. Sună elegant, european, aproape poetic, îngheț. Ca o iarnă administrativă în care omul cu venit fix își vede banii topindu-se, paradoxal, chiar dacă sunt înghețați.
Pe românește, nu-ți taie pensia pe hârtie, dar ți-o mănâncă la supermarket. Cu bon fiscal, cu TVA progresist și cu zâmbetul acela al casierei care știe că azi ai venit să cumperi mai puțin și să plătești mai mult.
În timp ce populația face stretching financiar ca să ajungă de la salariu la salariu, statul se apucă de shopping strategic, miliarde pe arme care vin peste 5–10 ani. Nu azi, nu mâine, cândva, într-un viitor în care poate o să avem și drumuri, și spitale, și școli, dar sigur o să avem facturi. Desigur, fără offset real, fără industrie românească, fără locuri de muncă, fără o logică economică vizibilă. Banii pleacă, noi rămânem cu poza de grup și cu nota de plată. Un fel de progresism în rate, doar că ratele sunt ale noastre, iar beneficiile sunt în altă parte.
Când încep falimentele, când firmele se închid și șomajul își face curaj, guvernul nu intră în panică. Nu. Guvernul are un plan, întotdeauna are un plan, același plan, de fiecare data, mai punem o taxă. În România, reformele se fac ca reparațiile la mașină, când bate ceva, nu schimbi piesa, dai muzica mai tare, iar când economia scârțâie, nu tai risipa, tai din plămânii contribuabilului. Asta nu e reformă. Asta e contabilitate pe spinarea oamenilor, scrisă cu pixul și plătită cu nervii.
Și totuși, cea mai frumoasă poezie fiscală nu e despre TVA, nici despre taxe locale. E despre un paradox românesc atât de perfect, încât ar trebui predat la literatură, nu la economie. La cetățean, taxele sunt sfinte, la multinaționale, profitul e opțional. Românul plătește TVA la virgulă. Nu negociază, nu filozofează, nu optimizează. Îl găsești pe bon, ca pe o ștampilă a destinului. În schimb, corporațiile multinaționale vând de miliarde și, ca prin magie, de zeci de ani sunt pe pierdere.
Ori sunt cei mai slabi manageri din lume, ceea ce ar fi o performanță statistică impresionantă ori sunt cei mai buni la sportul național numit optimizare fiscală. Și cum dispare profitul? Simplu, elegant, corporatist, pleacă în excursie prin taxe de management, consultanță, licențe, dobânzi intra-grup. România rămâne cu salariile mici, cu prețurile mari și cu factura socială. Profitul se mută într-o altă țară, unde e primit cu flori și impozitat cu delicatețe.
Statul român, în schimb, e curajos, dar selectiv curajos. E viteaz cu pensionarii și cu firmele mici, dar devine timid când trebuie să se uite serios la prețurile de transfer și la schemele din grupurile mari. Acolo, brusc, nu mai avem coloană vertebrală, avem proceduri, avem „analizăm”, avem „monitorizăm”, avem „în curs de”.
Eu nu spun să gonim investițiile, nici nu trebuie. Investițiile sunt bune, capitalul e necesar, economia are nevoie de ele. Dar există o diferență între investiție și colonie fiscală și există o diferență între a atrage capital și a accepta ca profitul să iasă pe ușa din spate, în timp ce nota de plată rămâne la intrare. Austeritatea nu e virtute când e impusă de sus în jos. E doar o formă de lene politică. Iar patriotismul nu se demonstrează prin taxe mai mari, ci printr-un stat care își face curățenie în propria curte înainte să vină să-ți caute mărunțiș în buzunar.
Dacă tot vor austeritate, să înceapă de sus, dacă tot vor reformă, să taie risipa și dacă tot vor patriotism să nu-l mai ceară la casierie.
Ninel PEIA
Senator al României
Chestor al Senatului
Comentează