La șapte ani de la pronunțare, Decizia Curții Constituționale nr. 26 din 16 ianuarie 2019 rămâne unul dintre rarele momente în care o instituție a statului a tras, fără echivoc, o linie roșie între ceea ce înseamnă „securitate” și ceea ce înseamnă „justiție”.
Dincolo de tehnicalități juridice, decizia a fost un moment de ruptură simbolică și instituțională în arhitectura justiției penale din România. Prin această hotărâre, CCR a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională generat de protocoalele încheiate între Ministerul Public și SRI, consacrând oficial ideea că mecanismul cunoscut în spațiul public drept „binomul DNA–SRI” a funcționat în afara limitelor ordinii constituționale.
Deși Curtea nu a „anulat” protocoalele în sens clasic, efectul deciziei a fost unul definitiv, pentru că a delegitimat orice formă de colaborare care transforma serviciul de informații din furnizor de date într-un actor cu rol operațional în urmărirea penală. Practic, după 2019, asocierea dintre Direcția Națională Anticorupție și Serviciul Român de Informații a fost scoasă din zona ambiguităților tolerate și plasată sub o interdicție constituțională clară.
Sfârșitul colaborării operative
Primul și cel mai vizibil efect al deciziei CCR a fost dispariția cadrului instituțional care permitea echipe comune, planuri de acțiune și implicarea directă a SRI în instrumentarea dosarelor penale. În anii care au urmat, protocoalele au devenit istorie, iar orice tentativă de reluare a acestui tip de cooperare a fost privită ca un risc juridic major.
În plan practic, decizia a avut impact în special asupra cauzelor aflate încă pe rol. Instanțele au fost obligate să verifice dacă probele au fost obținute cu încălcarea competenței organelor judiciare, iar acolo unde s-a constatat implicarea nelegală a SRI, interceptările sau alte mijloace de probă au fost excluse. Fără a produce o „amnistie mascată”, decizia a introdus un filtru sever de legalitate, care a temperat elanul represiv specific anilor anteriori.
Pe termen mediu, efectul a fost unul de disciplinare instituțională. Parchetele au fost nevoite să-și reconstruiască mecanismele interne de investigare, iar justiția penală a fost readusă, cel puțin formal, în logica exclusivă a Codului de procedură penală, fără „suport” normativ paralel, secret sau convențional.
Acuzațiile de abuz și justiția „cu sprijin”
Decizia CCR nu a apărut în vid, ci a venit pe fondul unor acuzații persistente privind abuzuri comise în perioada de vârf a luptei anticorupție. Numeroși inculpați și avocați au reclamat folosirea excesivă a interceptărilor, presiuni asupra martorilor, dosare construite aproape exclusiv pe informații furnizate de servicii și o cultură instituțională în care eficiența părea să prevaleze asupra garanțiilor procesuale.
Sintagma „câmp tactic”, asociată justiției, a devenit simbolul acestei epoci și a alimentat suspiciunea că instanțele și parchetele funcționau într-un ecosistem supravegheat și influențat din exterior. Decizia CCR din 2019 a validat, într-o formă juridică sobră, ideea că aceste derapaje nu au fost simple excese punctuale, ci consecința unui model instituțional greșit.
Șapte ani mai târziu: o justiție mai lentă, dar mai previzibilă
La șapte ani de la decizie, bilanțul este ambivalent, dar relevant. Pe de o parte, ritmul dosarelor de mare corupție a scăzut, iar eficiența spectaculoasă din anii anteriori nu a mai fost replicată. Pe de altă parte, procesele sunt mai previzibile, mai transparente și mai puțin vulnerabile la critici legate de probe obținute în afara cadrului legal.
Din perspectivă constituțională, câștigul este clar, decizia CCR restabilind o delimitare funcțională între securitate și justiție, reafirmând că scopul, oricât de legitim, nu poate justifica mijloace care eludează legea. În acest sens, hotărârea din 2019 rămâne un reper pozitiv al maturizării statului de drept.
Tentația revenirii și limitele impuse de CCR
Tema implicării serviciilor de informații în combaterea corupției a revenit în actualitate, pe fondul noilor strategii de securitate și al discursului politic despre vulnerabilități sistemice. Președintele Nicușor Dan a vorbit despre necesitatea ca serviciile să contribuie la lupta anticorupție, subliniind însă că această contribuție nu ar trebui să însemne ingerință în actul de justiție.
Aici este relevantă linia fină trasată de jurisprudența CCR. Curtea nu a exclus rolul serviciilor în culegerea de informații și în sesizarea organelor judiciare, dar a interzis explicit transformarea acestei relații într-o colaborare operațională în dosarele penale. Orice revenire la formule de tip protocol, fie ele rebranduite sau „modernizate”, ar intra în coliziune directă cu deciziile CCR din 2016 și 2019.
Prin urmare, dacă discuția despre prezent va rămâne în zona informării și a prevenirii strategice, fără echipe mixte, fără execuții de mandate și fără norme secrete care să completeze legea, ea se poate încadra în limitele constituționale. Dacă însă va aluneca din nou spre ideea de eficiență obținută prin scurtături instituționale, conflictul cu CCR este inevitabil.
O lecție care nu ar trebui uitată
Decizia CCR din 2019 a arătat că statul de drept nu se apără prin excepții permanente, ci prin reguli clare și respectate. „Ruperea binomului” nu a fost un act împotriva anticorupției, ci o corecție necesară pentru ca aceasta să nu se transforme într-o justiție de tip securitar. Iar în contextul actual, când tentația soluțiilor rapide reapare, această lecție rămâne mai actuală ca oricând.
Comentează