Un iranian care ţine un jurnal în care îşi exprimă îndoielile cu privire la rezultatul războiului, vărsând lacrimi atunci când vorbeşte despre impactul acestuia asupra bunicii sale, s-ar putea să nu pară ceva extraordinar, dacă nu ar fi faptul că autorul este chiar fiul preşedintelui, relatează The Guardian, potrivit news.ro
În afară de loialitatea de nezdruncinat faţă de tatăl său, Masoud Pezeshkian, fostul chirurg cardiac ales în funcţia de preşedinte în 2024, pe care spune că nu l-a mai văzut de la începutul războiului, reflecţiile zilnice ale lui Yousef Pezeshkian de pe reţelele sociale prezintă evoluţia efortului de război, impactul acestuia asupra iranienilor obişnuiţi şi modul în care el crede că lupta ar putea fi făcută mai eficientă.
Profesorul asistent de fizică, în vârstă de 45 de ani, nu dezvăluie secrete de stat oficiale, spune că nu are niciunul şi pune la îndoială valoarea cunoaşterii unor informaţii cu 48 de ore înaintea altora. În schimb, află ce se întâmplă de la televizor sau de pe reţelele sociale. Cu toate acestea, într-o societate iraniană puternic cenzurată, el dezvăluie speranţele şi temerile fluctuante ale unui susţinător al guvernului, care este familiarizat cu acesta.
Într-o postare, el scrie: „La prânz, s-a auzit sunetul rachetelor şi ploua. Vremea în Teheran devenise plăcută şi primăvăratică. Mi-aş fi dorit să am un aparat foto pentru a fotografia priveliştile frumoase ale oraşului. Mi-aş fi dorit să nu fie război şi să-mi pot aduce soţia şi copiii să se plimbe pe străzile oraşului”.
El îşi exprimă furia faţă de blocarea internetului impusă de guvernul iranian, ştirile cenzurate şi nemulţumirile faţă de scuzele tatălui său adresate statelor din Golf, care au fost ţinta rachetelor iraniene.
VISUL PREMONITORIU AL UNUI PRIETEN
Într-o conversaţie într-un parc pustiu, prietenul său i-a povestit cum acum câteva nopţi a visat că o rachetă a căzut lângă casa lor. A doua zi, a luat provizii esenţiale din casă şi şi-a trimis copiii la casa bunicii materne. „Ieri, visul lui s-a adevarit. Casa lor a fost distrusă”, relatează fiul preşedintelui. Pezeshkian adaugă: „În timp ce povestea, îi tremurau mâinile. I-am spus: «Întreabă-ţi visul: mâine care va fi soarta războiului?» Râdem. Chiar şi în mijlocul îngrijorărilor, se poate găsi un motiv de râs”.
El abordează însă şi subiectul procesului decizional privind războiul, reflectând frământările din Iran: „Ceea ce este serios disputat este cât timp ar trebui să luptăm? Pentru totdeauna? Până la distrugerea completă a Israelului şi retragerea SUA? Până la distrugerea completă sau capitularea Iranului? Trebuie să analizăm scenariile de sfârşit de război. Care scenariu este mai probabil? Care este de dorit pentru noi?”
O altă însemnare afirmă că „luarea corectă a deciziilor necesită informaţii”. Şi adaugă: „Trebuie să estimăm capacitatea noastră de aprovizionare cu arme. 1- Câte luni de luptă pot susţine stocul nostru de rachete şi capacitatea de producţie a rachetelor? 2- De câte luni s-a pregătit inamicul pentru război? Cu alte cuvinte: rezistenţa noastră va fi mai mare sau a inamicului?”
Pezeshkian este convins că liderii Iranului au dreptate, întrebând: „Care parte minte? A căutat Iranul o bombă nucleară? A vrut Iranul să atace America? A ucis guvernul 40.000 de oameni?” – o aparentă referire la represiunea sângeroasă a protestelor antiguvernamentale din ianuarie, unde estimările privind numărul morţilor variază de la câteva mii la peste 35.000. „Ei bine, când o parte minte constant, de ce să ai încredere în ea?” îşi schiţează el raţionamentul. Şi continuă: „Da, avem greşeli. Am făcut greşeli. Nu suntem infailibili. Dar greşelile noastre nu sunt la un nivel care să justifice Americii şi Israelului acest război sau să ne facă vinovaţi. Spun cu certitudine că Dumnezeu nu este de partea Americii”.
El recunoaşte că ţinerea acestui jurnal poate fi dificilă: „Uneori, cuvintele şi gândurile pe care vreau să le exprim devin ca un ţânţar care zumzăie în jurul capului meu; când întind mâna să le prind, ele zboară. Acest lucru face ca scrisul să fie atât de obositor”.
LACRIMI PENTRU BUNICA
Fiul preşedintelui susţine că el consumă ştirile ca orice om obişnuit sau uneori aude zvonuri: „Ştirile spun că au lovit Insula Kharg. Dar doar părţile militare. Au vrut să ameninţe că pot lovi. Da, pot lovi. Apoi Iranul loveşte alte locuri. Apoi ei escaladează la un nivel superior, iar noi ridicăm nivelul conflictului cu ei. Întrebarea este: cât de mult poate fi escaladată tensiunea?”
Uneori, ştirile au impact asupra lui: „De la ora 3, ştirile despre martiriul lui Ali Larijani, al fiului său, al unor adjuncţi ai săi şi al comandantului Basij s-au răspândit pe reţelele sociale. Chiar nu voiam să cred. Nu trebuie să permitem inamicului să mai aibă un alt asasinat reuşit. Dacă nu putem opri maşina de asasinat a sioniştilor, vom fi învinşi”, scrie el.
Postările lui Pezeshkian dezvăluie că el aude şi criticile aduse guvernului iranian şi tatălui său, în special decizia din 7 martie de a-şi cere scuze liderilor din Golf, pe care o numeşte o „datorie etică” şi o apără: „Ştiu cât de mult a încercat tatăl meu să îmbunătăţească relaţiile cu vecinii şi ţările musulmane din regiune. Cât de amar este faptul că, pentru a ne apăra, trebuie să lovim bazele americane din ţările noastre prietene. Nu ştiu dacă ei înţeleg situaţia noastră”. El adaugă că, după război, Iranul va avea nevoie de vecinii săi.
Pe lângă rezistenţă, el crede că unitatea naţională va fi cea care va salva Iranul. El insistă că Iranul nu se află în pragul unui colaps moral şi că are mijloacele necesare pentru a lupta încă câteva luni.
Dar jurnalul său lasă loc şi pentru momente mai personale: „După 19 zile de război, astăzi am plâns în sfârşit. De mai multe ori”, mărturiseşte fiul preşedintelui. „M-am dus să o văd pe bunica mea. În prima săptămână de război, nici măcar nu i-au spus că liderul a fost martirizat. Ea nu ştia nimic. A întrebat de ce peste tot se afişa fotografia liderului... Mai târziu a aflat şi a plâns pentru toţi martirii. Când m-a văzut, a plâns, iar eu am mângâiat-o şi i-am zâmbit, spunându-i că totul este normal. Nu s-a întâmplat nimic. Este război. Ei ne lovesc, iar noi ripostăm, şi tot aşa”, povesteşte el. Dar după ce a ieşit pe uşa casei, a izbucnit în lacrimi, scrie el: „Nimic nu este normal”, conchide Yousef Pezeshkian.
Comentează