Guvernul a aprobat, joi, o ordonanţă de urgenţă care introduce noi măsuri pentru decarbonizarea sectorului energetic, ca parte a măsurile din Planul Naţional de Redresare şi Rezilienţă (PNRR) şi în acord cu cerinţele Comisiei Europene. Consecințele transformă însă măsura într-o veritabilă trădare a intereselor naționale, deși Ilie Bolojan a fost avertizat cu privire la riscuri.
Ordonanța de urgență adoptată joi de Guvernul Bolojan nu este doar o modificare tehnică a OUG 108/2022, ci un act politic major prin care Executivul a ales să rigidizeze calendarul de închidere a capacităților pe lignit și huilă, în numele „caracterului ireversibil” al Jalonului 114 din PNRR. Guvernul spune limpede că vrea păstrarea țintei de retragere a 1.045 MW până la sfârșitul lui 2025 și a încă 710 MW până la 31 august 2026, plus abrogarea mecanismelor introduse prin OUG 88/2025 care permiteau reducerea puterii instalate în locul scoaterii efective din exploatare. Mai spune și că miza este deblocarea cererilor de plată și evitarea unor penalități externe de până la 1,8 miliarde de euro. Cu alte cuvinte, Guvernul recunoaște singur că a ales să forțeze închiderea în primul rând pentru a liniști Bruxelles-ul și pentru a proteja fluxul banilor din PNRR.
Din documentele oficiale consultate de stiripesurse.ro, reiese că ministrul energiei a cerut el însuși, în ianuarie 2025, analize justificative pentru prelungirea termenelor de închidere, inclusiv de la Ministerul Muncii. Asta face greu de susținut ideea că Bolojan și ministrul de resort n-au știut. Au știut. Au avut avertismentele pe masă. Și au ales să meargă înainte.
Au avut semnalele de alarmă și le-au ignorat
Adevărul cel mai incomod pentru Guvern este că documentele oficiale nu descriu cărbunele ca pe un moft industrial al trecutului, ci ca pe o plasă de siguranță pentru un sistem energetic care nu are încă înlocuitori reali și suficienți. În analizele tehnice consultate apare aceeași idee, repetată obsesiv: România închide capacități înainte să pună în funcțiune altele noi. Proiectele pe gaz ale CE Oltenia, care ar fi trebuit să compenseze retragerea grupurilor pe cărbune, însumând 1.325 MW, sunt estimate să intre în funcțiune abia din 2029, nu în 2026. Întârzierile sunt explicate prin blocaje în parteneriate, proceduri de achiziție, efectele legislației europene privind „foreign subsidies”, explozia costurilor și exigențe suplimentare de finanțare din partea băncilor. Cu alte cuvinte, Guvernul taie vechiul înainte să fi construit noul.
Aceeași documentație arată și eșecul masiv al compensării capacităților retrase. În loc ca decarbonizarea să fie dublată de investiții rapide și consistente, România a bifat obiective pe hârtie și a lăsat goluri în sistem. Un document consultat arată că ținta pentru 2022 privind creșterea puterii instalate în noi capacități regenerabile a fost realizată în proporție de doar 0,64%, iar în ultimii șase ani operatorii cu capital majoritar de stat au pus în funcțiune doar două noi capacități regenerabile, totalizând 15,56 MW. Nu mai vorbim despre o tranziție, ci despre o improvizație administrativă cu consecințe sistemice.
Nu închizi baza sistemului înainte să ai înlocuitor
În discursul oficial, cărbunele este tratat ca un corp străin care trebuie extirpat cât mai repede. În documentele tehnice consultate, apare exact contrariul. Grupurile pe cărbune nu înseamnă doar producție brută de energie, ci adecvanță, inerție, reglaj de tensiune, rezerve de frecvență și capacitate de reacție atunci când regenerabilele cad, hidraulicul este afectat de secetă, iar importurile devin incerte. Analizele arată explicit că aceste grupuri sunt calificate pentru servicii tehnologice de sistem și participă la stabilitatea frecvenței, la echilibrare și la menținerea tensiunii. Tradus în limbaj simplu, nu scoți din priză doar niște megawați, ci scoți din priză o parte din scheletul tehnic al Sistemului Energetic Național (SEN).
Guvernul merge înainte și într-un moment în care propriile date interne arată cât de fragil este sistemul atunci când regenerabilele nu livrează. Unul dintre documente arată că, în timpul episodului de caniculă severă din iulie 2024, fără aportul celor aproximativ 1.400 MW din cărbune, România ar fi avut un deficit de aproape 16% în momentul vârfului de consum, cu risc de întreruperi masive și destabilizare a SEN. Altă analiză notează că producția fotovoltaică a avut în ultimii ani o medie de doar 11,4% din puterea instalată și că valori de peste 50% din puterea instalată au fost atinse doar într-o fracțiune redusă din timp. Cu alte cuvinte, nu poți înlocui o sursă în bandă cu lozinci verzi și grafice optimiste.
Mai grav, documentele vorbesc și despre fenomenul de tip Dunkelflaute din iarna 2024-2025, când producțiile eoliene și fotovoltaice au fost foarte scăzute, iar importurile au urcat până la 3.000 MW chiar în condițiile funcționării centralelor pe cărbune. În același timp, capacitatea de import este ea însăși incertă, fiind afectată de mentenanțe, de lipsa resurselor disponibile în regiune și de tensiunile din piețele vecine. Așadar, Executivul nu doar că închide capacități interne, ci o face într-o regiune în care nici importul nu mai este garanția de altădată.
Moldova, Ucraina și realitatea pe care ideologii o ignoră
Documentele oficiale consultate arată limpede că România nu mai operează într-un vacuum energetic. De la 1 ianuarie 2025, după sistarea gazului rusesc spre Transnistria, deficitul Republicii Moldova a crescut brutal, iar România a fost împinsă să joace un rol esențial în alimentarea energetică a Chișinăului. În paralel, infrastructura energetică a Ucrainei a fost devastată de atacuri repetate, iar Kievul a devenit dependent de importuri din statele vecine. În acest context, orice guvern responsabil ar fi tras concluzia că nu poți reduce brutal capacitățile interne stabile exact când vecinătatea are nevoie de sprijin, iar piața regională devine mai tensionată și mai imprevizibilă. Guvernul Bolojan a tras concluzia inversă.
Aici apare și una dintre cele mai grave contradicții ale actualei puteri. La București se vorbește solemn despre securitate regională, despre reziliență, despre sprijin pentru Moldova și Ucraina, dar în același timp se lovește exact în una dintre puținele surse interne capabile să livreze energie în bandă, rapid și predictibil. Nu este doar incoerență, ci o formă de subordonare administrativă în fața unui calendar politizat, în care România este tratată ca simplu executant al unei agende ideologice, nu ca stat care are propriile nevoi de securitate energetică.
Când până și structurile de apărare spun „atenție”, iar Guvernul apasă accelerația
Poate cel mai grav element din toată această poveste este că avertismentele nu au venit doar din zona economică sau socială, ci și din sfera securității naționale. Analiza Statului Major al Apărării califică explicit bazinele de extracție a cărbunelui și capacitățile de producție pe cărbune drept obiective de infrastructură teritorială importante pentru sistemul național de apărare, incluse în planurile de apărare și în pregătirea economiei pentru apărare. Același document avertizează că retragerea unor capacități semnificative, fără substituirea lor cu noi capacități de producție în bandă, constituie o vulnerabilitate care, pe fondul războiului din Ucraina și al contextului regional, se poate transforma într-un risc semnificativ pentru securitatea energetică și apărarea națională. Când până și militarii îți spun că faci o greșeală strategică, iar tu răspunzi cu o ordonanță pentru „ireversibilitate”, nu mai vorbim despre reformă, ci despre orbire politică.
Pe acest fundal, devine aproape grotesc modul în care Guvernul justifică măsura exclusiv prin obligațiile față de Bruxelles și prin riscul de a pierde bani. PNRR nu este un pact de sinucidere economică și energetică. Este un instrument care poate și trebuie negociat atunci când realitatea o cere. Chiar documentele consultate invocă explicit faptul că alte state europene au împins termene, au păstrat rezerve de capacitate sau au cerut adaptări atunci când securitatea energetică a impus-o. România, în schimb, pare condusă de o elită guvernamentală care confundă obediența cu responsabilitatea și raportarea la Comisia Europeană cu apărarea interesului național.
Factura reală va veni mai târziu, dar va fi plătită aici
Pe termen scurt, Guvernul poate bifa la Bruxelles „caracterul ireversibil” al jalonului și poate poza în campion al tranziției verzi. Pe termen mediu, însă, factura se va plăti în România. În prețuri mai mari, în dependență mai mare de importuri, în vulnerabilitate mai mare la crize regionale, în presiune suplimentară asupra unui sistem energetic deja fragil și în șocuri sociale pentru comunități întregi. Chiar documentele oficiale privind impactul social arată că măsurile de protecție și reconversie nu șterg dezechilibrul dintre locurile de muncă pierdute și cele create și că povara tranziției rămâne severă pentru județele afectate.
În fond, asta este miza reală a deciziei luate azi de Guvernul Bolojan. Nu o dezbatere abstractă despre climă și nici o simplă obligație birocratică din PNRR. Miza este dacă România mai are voie să se conducă în funcție de propriile realități energetice, economice și de securitate sau dacă acceptă să-și închidă singură plasele de siguranță pentru a mulțumi o agendă externă și pentru a încasa tranșe care, raportate la pagubele potențiale, pot deveni o iluzie scumpă. Din tot ce reiese din documentele oficiale consultate, Guvernul a fost avertizat. A înțeles pericolul. Și a ales totuși să meargă înainte. Iar aceasta este o decizie împotriva interesului României.
Comentează