Curtea Constituțională a amânat pentru 8 octombrie deliberarea asupra obiecției de neconstituționalitate ridicate împotriva legii pensiilor de serviciu ale magistraților, act adoptat de Guvern prin angajarea răspunderii. Textul fixează ca reper-cheie data de 1 octombrie 2025, atât ca intrare în vigoare, cât și ca ancoră pentru întregul mecanism tranzitoriu. Această dihotomie simplă – o lege proiectată să funcționeze de la o dată acum depășită – deschide un litigiu de principiu: e doar un decalaj tehnic acoperit de regula „3 zile de la publicare” sau vorbim despre o necorelare structurală care impune întoarcerea proiectului în Parlament?
În aparență, amânarea e doar procedură. În realitate, ea lovește în arhitectura legii. Toate „rotițele” tranziției – cine rămâne pe vechiul regim, cine intră în tranșele succesive de creștere a vârstei, cum se valorifică perioadele asimilate – sunt setate să pornească la 1 octombrie 2025. Dacă legea nu există în ordinea juridică la acea dată, prima treaptă a mecanismului rămâne fără suport normativ exact în momentul de start. Aici se joacă partida.
Pledoaria pentru neconstituționalitate: când data-ancoră cade, se prăbușește schela
Constituția impune un minim de vacatio legis: trei zile de la publicare sau o dată ulterioară. În designul actual, legiuitorul politic a ales explicit 1 octombrie 2025. O promulgare și o publicare ulterioare fac acea dată imposibilă, iar „salvarea” prin aplicarea automată a regulii generale schimbă, de facto, momentul declanșării reformei. Nu mai vorbim despre o ajustare benignă, ci despre substituirea unei opțiuni politice esențiale – calendarul tranziției – printr-o soluție administrativă care alterează substanța legii fără o nouă deliberare parlamentară.
Calitatea și previzibilitatea legii, lovite în chiar prima tranșă
Legea organizează tranziția în jurul unei ferestre inițiale: 1 octombrie – 31 decembrie 2025. În acele trei luni, oamenii din sistem, cu nume, dosare și planuri de carieră, ar fi trebuit să își poată ghida conduita. Dacă norma nu era în vigoare la începutul ferestrei, prima tranșă fie devine literă moartă, fie produce efecte ex post. Or, standardul constituțional al calității legii nu tolerează asemenea „trepte suspendate”: destinatarul trebuie să știe din timp când intră, după ce reguli și cu ce consecințe. Aici, necorelarea nu e un detaliu de redactare, ci o breșă în însăși logica reformei.
Risc de retroactivitate mascată, sub aparența unei „date de referință”
Apărătorii textului invocă ideea de „dată-ancoră” legitimă. Dar o ancoră funcționează dacă barca există în apă. Când legea nu e în vigoare pe intervalul primei tranșe, revenirea ulterioară pentru a califica juridic situații consumate în acel interval seamănă primejdios cu o aplicare pentru trecut, chiar dacă efectele se produc doar de la publicare încolo. Diferența fină dintre „criteriu de delimitare” și „înlocuitor al existenței legii” devine, practic, imposibil de susținut fără a fisura principiul neretroactivității și încrederea legitimă.
Arbitrajul între cohorte și fractura de echitate
Dacă ferestra inițială nu mai poate fi operată la ziua zero, persoanele care ar fi intrat în tranșa 1 octombrie–31 decembrie 2025 fie sunt împinse în tranșele următoare, fie primesc un tratament contorsionat pentru a salva aparențele. În ambele variante, se creează o fisură de echitate între cohorte aproape identice ca situație juridică, despărțite doar de un artificiu temporal. În materie de drepturi de pensie, astfel de fracturi au fost constant privite de Curte sub lupa egalității și a previzibilității, mai ales când legiuitorul a fixat cu mâna lui un calendar, iar executivul îl mută prin efecte colaterale.
Când prima treaptă a unei schele cade, nu o înlocuiești cu scoci. O lege de tranziție funcționează ca un mecanism de ceas: fiecare rotiță e dependentă de cealaltă. Dacă startul nu mai poate fi 1 octombrie, atunci întregul calendar trebuie recalibrat explicit prin lege, nu „ajustat” din pixul interpretărilor administrative. Întoarcerea în Parlament pentru reconfigurarea datelor și tranșelor este, în această logică, singura soluție constituțională curată, ce respectă separația puterilor și dreptul destinatarior de a ști, dinainte, când și cum li se schimbă regulile jocului.
Ce este, de fapt, în joc: legitimitatea procedurală a unei reforme sensibile
Guvernul a ales ruta angajării răspunderii pentru o reformă de mare impact, într-un domeniu sensibil. Această opțiune poate fi perfect constituțională, dar vine cu o obligație suplimentară de rigoare tehnică: dacă reduci deliberarea parlamentară, trebuie să crești perfecțiunea de arhitectură normativă. Or, tocmai aici legea își arată vulnerabilitatea. Faptul că prima dată-cheie se lovește de calendarul real al controlului de constituționalitate indică o proiectare grăbită și o subestimare a riscurilor procedurale.
Indiferent de soluția pe fond a CCR, un act normativ desenat să pornească pe 1 octombrie și ajuns inevitabil după linia de start transmite un semnal prost: regimul tranzitoriu e gândit mai întâi politic, abia apoi juridic. În materie de pensii – unde stabilitatea și previzibilitatea sunt aproape sacre – asemenea impasuri alimentează percepția că reforma urmărește mai degrabă o țintă de calendar politic decât o ordine legală coerentă.
Contra-argumentul, pe scurt: amânarea nu naște, automat, neconstituționalitate
Există o linie doctrinară și jurisprudențială solidă potrivit căreia o lege poate folosi o dată din trecut ca reper de clasificare, atât timp cât efectele juridice se produc doar după intrarea în vigoare. În această cheie, faptul că 1 octombrie e depășit nu ucide tranziția: publici legea, aștepți cele trei zile minime, iar apoi aplici pentru viitor, folosind 1 octombrie doar ca „tăietură” între cohortele vechi și cele noi. Nu se retroactivează, nu se ia nimănui un drept deja născut, iar o minimă elasticitate administrativă poate gestiona „tranșa 2025” fără fracturi spectaculoase.
Susținătorii acestei teze spun că esența reformei nu stă în ziua de 1 octombrie, ci în vectorii săi: creșterea vârstei la 65 de ani, vechimea totală la 35 de ani, baza de calcul mai strictă, plafonarea. Dacă acestea rămân intacte, trecerea peste 1 octombrie nu anulează voința politică; doar o decalează. În plus, riscurile de inegalitate pot fi atenuate prin norme metodologice și practici administrative prudente, fără a re-legifera întregul mecanism.
Ce urmează și de ce ar conta o soluție fermă
Decizia CCR va arăta dacă o lege cu dată-expirată poate fi „salvată” printr-o interpretare flexibilă a regulilor de intrare în vigoare și a mecanismelor tranzitorii sau dacă, dimpotrivă, calitatea legii cere reîntoarcerea la masa legislativă pentru rescrierea calendarului. Dincolo de tehnicalități, miza e dublă: încrederea celor din sistem că regulile nu se schimbă din mers și respectul pentru o ordine de drept în care forma, atunci când vorbește despre timp, nu e un capriciu, ci o garanție.
Privind toate piesele, scenariul pro-neconstituționalitate pare mai convingător, pentru că „reforma” a fost livrată pe scurtătură și cu o eroare de proiectare pe care acum o plătește în credibilitate. Dacă o lege se definește prin timpi și tranșe, fiecare oră contează juridic. Când pierzi ora zero, corect e să reiei cronometrajul, în Parlament, la vedere. Într-un domeniu în care oamenii își planifică vieți, nu doar cariere, „merge și-așa” nu e un standard constituțional. Și toate acestea fără să punem la socoteală restul prevederilor problematice din lege, deja criticate aspru în avizul negativ al Consiliului Legislativ.
Comentează