Poate ați avut ghinionul să vă preocupați, în aceste zile, de altceva în afară de cozonaci și cârnați. Poate citiți presa chiar și în mijlocul sărbătorilor și ați dat peste un articol scris, pe Hotnews.ro, de fostul judecător Horațius Dumbravă, fost președinte CSM. El însuși un beneficiar al pensiei de serviciu de la vârsta de 52 de ani, fostul magistrat își intitulează creația „Curtea capturată. De ce refuzul CCR de a judeca o cauză este un pericol la democrație”. Se referă, poate ați ghicit deja, la blocajul de la Curtea Constituțională din 28–29 decembrie 2025, când patru judecători au făcut imposibil cvorumul în dosarul privind pensiile magistraților.
Vezi și: Când boicotul era virtute: aceeași metodă, două judecăți morale opuse în funcție de interes
Într-o țară în care justiția e disputată de diverse găști și comentată de pe margine de toți ageamii, e tentant să ridici vocea și să pui diagnostice totale: „dezastru”, „capturare”, „pericol la democrație”. Chiar cu doza de ipocrizie a celui care a fost acolo, la vârf. Doar că între indignare și demonstrație e o distanță pe care autorul o sare fără plasă. El nu doar critică un comportament procedural, ci îl transformă într-o probă de „denegare de dreptate”, apoi într-un semn al „cartelului politic”, apoi într-un argument pentru „reforme radicale” și „control al societății” asupra vârfului justiției.
Retoric, curge, pentru că „hârtia”, fie ea și virtuală, suportă multe. Juridic și logic, articolul scârțâie și te face să te întrebi dacă autorul chiar a fost magistrat. Scârțâitul se aude mai tare tocmai pentru că Dumbravă vorbește din postura comodă a fostului magistrat deja ieșit din sistem, pensionat la 52 de ani, pe mecanismul pensiei de serviciu, adică exact subiectul care a detonat scandalul. Desigur, această realitate nu invalidează automat ideile lui, dar pune o lumină crudă pe tonul moralizator. E ușor să dai lecții despre „obligații drastice” când costurile instituționale nu le mai plătești tu.
CCR nu e „vârful ierarhiei” judiciare. Aici începe eroarea de construcție
Prima problemă e fundația pusă de autor. Acesta amestecă CCR în „ierarhia jurisdicțională” alături de ÎCCJ, ca și cum ar fi trepte ale aceleiași scări. Dar scara asta nu există în modul în care o prezintă. CCR e o jurisdicție constituțională distinctă, iar dreptul UE însuși reamintește explicit că, potrivit Constituției României, Curtea Constituțională nu face parte din sistemul judiciar, ceea ce nu e o insultă, ci o descriere a arhitecturii interne. E greu de înțeles cum un fost judecător include CCR la „puterea judecătorească”.
De aici se rupe lanțul lui Dumbravă. Dacă CCR nu e „mai sus” în ierarhia instanțelor, nu poți deduce automat că are „obligații mai drastice” exact în sensul disciplinar din instanțele de drept comun. CCR are obligații, desigur, dar sunt calibrate de Constituție, Legea 47/1992 și propriile reguli, nu de analogii dramatice cu „excluderea din magistratură” aplicată judecătorilor de la instanțele de drept comun.
Mai mult, chiar când vorbește despre „puterea judecătorească”, Dumbravă o folosește ca umbrelă retorică pentru o triadă (CSM-ÎCCJ-CCR) care nu e un bloc omogen. A critica „vârful justiției” e legitim în cheie publicistică, dar când ridici acuzații juridice, diferențele instituționale nu pot fi note de subsol.
„Denegarea de dreptate” nu e plastilină. N-o modelezi după emoția zilei
Cea mai tare etichetă pe care o aplică autorul este „denegarea de dreptate”, pe ideea că neasigurarea cvorumului echivalează cu un refuz de a judeca. Numai că noțiunea clasică de denegare, în tradiția noastră juridică, are un nucleu precis și se referă la situația în care judecătorul refuză să judece „sub cuvânt” că legea nu prevede ori e neclară. Asta a fost formularea celebră din vechiul Cod civil (art. 3), invocată istoric ca principiu împotriva refuzului de jurisdicție.
A compara acea situație cu o dispută procedurală internă (amânare, întrerupere a deliberărilor, cvorum) e o extensie agresivă, care poate suna bine în editorial, dar nu ține ca acuzație „universal valabilă”. În blocajul CCR, faptele invocate de cei patru nu sunt „nu judecăm fiindcă nu există lege”, ci „nu acceptăm să deliberăm/pronunțăm în aceste condiții procedurale, cerem amânare pe un temei legal și, dacă cererea e ignorată ilegal, refuzăm să validăm prin prezență”. E alt film, chiar dacă finalul (cvorum căzut) arată urât.
În plus, Dumbravă traduce „amânare” în „refuz”. Dar tocmai aici stă diferența dintre un act de sabotaj pur și un conflict procedural. În drept, există mecanisme de amânare și de întrerupere a deliberării, iar cei patru le-au invocat explicit, în scris și public, făcând trimitere la art. 58 alin. (3) din Legea 47/1992 și la regula de cvorum de două treimi. Poți să nu-i crezi, dar nu poți să te prefaci că aceste instrumente nu există.
Euro Box, CJUE și „argumentul de autoritate” folosit ca bâtă
Un alt punct slab este felul în care Dumbravă invocă CJUE, cauza Euro Box, pentru a susține că CCR ar avea „obligația elementară de a nu refuza judecarea unei cauze”, ca și cum CJUE ar fi scris, negru pe alb, „nu părăsiți ședința”. În realitate, pasajele relevante din hotărâre discută, între altele, faptul că dreptul UE nu impune statelor un model constituțional precis și pornesc chiar de la premisa, repetată explicit, că, potrivit Constituției României, CCR nu face parte din sistemul judiciar.
Euro Box e despre compatibilități structurale, despre efectul obligatoriu al deciziilor CCR în dreptul intern și despre condiția ca această Curte să fie independentă față de legislativ și executiv, nu despre coregrafia cvorumului într-o duminică de final de an. Când citezi CJUE ca să arunci în aer o dispută procedurală internă, fără să arăți legătura normativă exactă, faci „argument din autoritate”, nu demonstrezi, ci intimidezi.
Și ironia e că tocmai CJUE îți taie elanul maximalist. Dacă Uniunea nu îți dictează modelul constituțional, atunci nici Dumbravă nu poate transforma, printr-o frază, CCR într-o „instanță UE” cu obligații identice instanțelor de drept comun. Asta nu exonerează CCR de standarde de independență, doar pune lucrurile la locul lor.
Ce au spus, concret, cei patru judecători și de ce poziția lor poate fi apărată
Cei patru judecători au invocat public, printr-un comunicat, o succesiune de împrejurări procedurale: termen fixat foarte rapid după înregistrarea sesizării, un raport considerat incomplet la termenul din 10 decembrie, apoi stabilirea deliberării într-o zi nelucrătoare (duminică, 28 decembrie) și refuzul de a amâna în ianuarie, deși o astfel de amânare ar fi existat pentru alte cauze.
Au mai susținut că au cerut întreruperea deliberării/amânarea pronunțării, invocând expres art. 58 alin. (3) din Legea 47/1992 și au afirmat că solicitarea le-a fost ignorată, motiv pentru care au părăsit sala, făcând incidentă regula cvorumului de două treimi. Asta nu e „mistică”, ci text de lege care spune că fără două treimi, Curtea nu lucrează legal.
În planul legitimității, există și o susținere din afara taberei lor. Fostul președinte CCR Augustin Zegrean a spus public că solicitarea de amânare e „justificată” și că există proceduri interne, inclusiv pentru eventuale abateri, ceea ce contrazice imaginea simplistă „îi dăm afară, ca la instanțe”. Chiar criticând gestul lor, Zegrean confirmă că discuția are un miez procedural real, nu doar moral.
Încrederea publică e jos. Dar nu o ridici cu diagnostice apocaliptice și soluții vagi
Dumbravă își sprijină finalul pe cifre de încredere publică. Sondajul CURS din decembrie 2025 indică 24% apreciere pozitivă pentru justiție și 26% pentru CCR. Sigur, e puțin, e trist, e periculos pentru coeziunea socială.
Cifrele sunt folosite de Dumbravă ca fundal emoțional, nu ca demonstrație. Mai mult, același sondaj arată scoruri comparabile pentru Guvern și Parlament, deci tabloul poate indica o criză generală de încredere în instituții, nu o vină singulară a „vârfului justiției”.
Iar când autorul ajunge la „reforme radicale” și „control real al societății”, devine aproape caragialesc. Ce înseamnă control, prin ce instrumente, cu ce garanții contra politizării, cine controlează pe cine? Într-un text care denunță „capturarea”, a cere un „control” nedescris e ca și cum ai stinge un incendiu cu benzină, promițând că „de data asta arde controlat”.
O critică serioasă a CCR începe cu rigoare, nu cu morală de tribun
Da, gestul celor patru judecători poate fi criticat ca tactică instituțională. Dar tocmai pentru că miza e uriașă, nu ai voie să falsifici tabloul. CCR nu e o instanță de drept comun, nu e o „ierarhie” cu ÎCCJ, nu e „denegare” în sensul clasic, iar CJUE nu e o ștampilă care îți validează orice indignare.
În fond, Dumbravă cade în păcatul pe care îl denunță și politizează discursul juridic. Îi numește pe unii „cartel”, mută o anulare electorală în „toamnă” și o rebotează „suspendare”, apoi cere reforme „radicale” fără plan, ca într-un manifest. Scuzat să ne fie uzul rațiunii, dar asta nu e analiză, e proză de campanie cu citate din tratate europene.
Dacă vrem să reparăm ceva, trebuie să începem cu lucrurile banale, de la transparență procedurală, la reguli clare pentru fixarea termenelor și pentru amânări, explicații publice coerente ale președintelui Curții și ale judecătorilor, și un cadru intern de responsabilizare care să nu depindă de scandalul zilei. În rest, războiul de cuvinte doar mută neîncrederea din sondaje în stradă, iar de acolo până la irelevanța despre care scrie Dumbravă drumul e scurt. Doar că nu îl pavați cu „denegări” inventate, ci cu rigoare pierdută.
Comentează