În urmă cu zece–douăzeci de ani, „liberal” însemna, pentru mulți europeni și americani, un mix destul de plictisitor de libertăți civile, economie deschisă, pluralism, un strop de cosmopolitism și o politețe față de tradiții: „trăiește și lasă-i și pe ceilalți să trăiască”. Astăzi, oameni cu aceleași convingeri sunt etichetați, fără să clipești, „de extremă dreapta”. Nu fiindcă și-ar fi schimbat ei ideile, ci pentru că sensul cuvintelor, aerul timpului și grila de evaluare morală s-au deplasat. Fereastra lui Overton — gama de idei considerate acceptabile — a glisat, în multe spații culturale și instituționale, spre stânga.
Aceasta este teza. Nu e singura explicație posibilă a politicii recente, dar e o cheie utilă pentru a înțelege de ce un liberal clasic pe libertate de expresie, merit și neutralitatea statului în chestiuni de conștiință ajunge brusc „suspect”.
Cum se mișcă un „centru” care nu stă în picioare singur
Centrul nu e o piatră kilometrică înfiptă în pământ; e un câmp de forțe. El se poziționează acolo unde elitele culturale, instituțiile de formare (universități, presă, ONG-uri), marile companii și rețelele sociale trasează conturul a ceea ce e normal, onorabil, „de bun-simț”. Dacă între 2005 și 2015 discursul dominant cerea toleranță și echilibru, după 2015 s-a impus o etică a reparației morale și a identităților — o etică ce vede instituțiile ca spații pentru corectarea „asimetriilor de putere”, nu doar ca arbitri neutri.
Schimbarea limbajului e simptomul cel mai vizibil. Orwell numea asta Newspeak; fără dramatism inutil, observăm totuși cum definiții noi înlocuiesc sensuri vechi: „toleranța” devine „aliniere”, „dezbaterea” devine „validare” sau „invalidare”, „neutru” sună a „complice”. Cuvinte-cheie — „incluziune”, „siguranță”, „diversitate”, „echitate” — capătă un conținut normativ tare, iar nealinierea nu mai e doar o opinie diferită, ci o vină.
Pe traseul campus → media → corporații, acest vocabular a modelat standardele interne: coduri, ghiduri, traininguri. Algoritmii au făcut restul, penalizând nuanța și premiind indignarea. În câțiva ani, s-a conturat o ortodoxie: nu o conspirație, ci un consens al celor care controlează microfoanele. Așa se mișcă „centrul”.
Paradoxul: când aceeași propoziție sare de pe axă
Luați câteva fraze banale acum un deceniu: „Libertatea de exprimare include și opinii care ne ofensează.” / „Legea e oarbă la identitate; persoana e judecată ca individ.” / „Granițele există și trebuie administrate.” / „Competența și meritul rămân criteriile principale pentru școală și job.”
În multe spații publice de azi, asemenea propoziții produc suspin, ridicări de sprâncene sau etichete grele. Eticheta nu vine pentru că propozițiile s-au radicalizat, ci pentru că grila s-a reordonat: accentul a trecut de la libertăți negative (ce nu poate face statul cu tine) la imperative pozitive (ce trebuie să facă instituțiile pentru a corecta inegalități percepute). Cine rămâne pe vechea poziție pare, prin contrast, „dus la dreapta”.
Kundera numea „kitsch” acel consens care elimină lacrimile incomode. O formă de kitsch moral s-a instalat în locuri cândva dedicate conflictului de idei: există teme în care doar o parte a spectrului e considerată legitimă, iar celelalte sunt caricaturizate. „Tradițional” devine sinonim cu „retrograd”, „religios” cu „primejdios”, „patriotismul” cu „naționalism agresiv”. Nu peste tot, nu mereu — dar suficient de des încât să producem efectul de răcire: oamenii tac, își cenzurează limbajul, își schimbă fotografiile de profil, nu convingerile.
De la hegemonie culturală la stigmatizare
Gramsci a intuit, cu un secol în urmă, că puterea durabilă e culturală: cine scrie cântecele, cine face manualele, cine decide ce e „de dorit” controlează și politica. Ultimul deceniu a oferit o ilustrare inversată: stânga culturală — nu neapărat stânga economică — a ocupat pozițiile de comandă simbolic-morale. Nu prin decret, ci printr-o sumă de micro-alegeri: recrutări, silențieri pe rețele, rubrici în redacții, grile de finanțare, politici interne.
Rezultatul? Valorile tradiționale — familie, religie, apartenență națională — sunt plasate, în anumite medii, într-un regim de „suspect permanent”. A le apăra fără scuza ironiei te expune la pedeapsa reputațională. Iar când această sancțiune e reală (pierzi joburi, contracte, prieteni, vizibilitate), centrul psihologic se deplasează: nu mai întrebi „cine are dreptate?”, întrebi „ce mă costă să spun asta?”.
„Nu v-ați schimbat voi, s-a schimbat harta”
Mulți care se descriu astăzi ca „moderați”, „liberali clasici”, „centriști” spun același lucru: nu și-au mutat reperele; harta din jur s-a rotit. E efectul bărcii care plutește pe râu: stă pe loc în raport cu malul din mintea ta, dar apa — curentul cultural — te duce în aval.
Pe dosarul identităților, de pildă, cererea legitimă de respect s-a transformat, în unele locuri, în obligația de adeziune la teorii fluide și schimbătoare. În educație, ideea corectă că discriminarea există s-a suprapus uneori peste intervenții ce relativizează meritul sau uniformizează evaluarea. În justiția discursului, grija pentru minorități s-a transformat câteodată în filtre de vorbire care penalizează dezacordul ca „ură”. Cine rămâne pe formula liberală clasică e repoziționat – fără să se miște – spre „dreapta”.
Dar nu confundați harta cu teritoriul
Există și contraargumente serioase, pe care e onest să le notăm. În primul rând, nu doar stânga s-a mișcat. Dreapta s-a radicalizat pe alocuri, hrănind un joc de oglinzi: excesele unei părți justifică excesele celeilalte. În al doilea rând, pe termen lung Europa a cunoscut o liberalizare de moravuri care nu poate fi pusă doar în seama „capturării” culturale, ci și a schimbărilor demografice, a urbanizării, a prosperității.
Apoi, spațiile nu sunt uniforme. Franța poate fi simultan mai conservatoare pe securitate și mai liberală pe familie; Marea Britanie poate avea reflexe libertariene pe exprimare și reglementări mai dure pe online; Europa Centrală combină atașamentul la tradiție cu o modernizare pragmatică. Vorbim despre tendințe, nu despre legi ale mișcării sociale.
Cum recâștigi un centru care nu umilește pe nimeni
Dacă acceptăm diagnosticul — deplasarea normelor instituționale spre stânga și stigmatizarea reflexă a valorilor tradiționale — întrebarea practică e: ce facem? Trei simple reguli ar ajuta la o reconstrucție a centrului fără revanșism.
Trebuie separat moralul de juridic. E legitim să ai preferințe culturale; e periculos să le transformi în obligații legale pentru toți. Statul rămâne arbitru, nu antrenor moral.
Dezbaterea trebuie reabilitată ca sport de contact, nu ca ritual de penitență. Un set minim de „legi ale jocului” (no ad hominem, argumente cu dovezi, drept la replică) permite conflict de idei fără excomunicări.
Etichetele trebuie scoase din uz. Când „extremă dreapta” devine coșul de gunoi pentru orice nu place curentului dominant, termenul își pierde forța de avertisment acolo unde chiar e nevoie de el.
În plan cultural, presa și universitățile ar putea reface, cu puțin curaj, pluralismul intern real: invitați competenți din tabere opuse, rubrici încrucișate, moderatori care știu să țină ringul fără să ia partea unei doctrine. Uneori, așa cum spunea Camus, „a numi corect lucrurile” este deja un gest moral.
Un epilog, cu Havel și cu o oglindă
Havel scria despre „puterea celor fără de putere” într-un context infinit mai dur decât polemicile noastre contemporane. Dar observația lui despre „viața în minciună” – acea conformare mecanică la sloganul zilei pentru a nu avea probleme – rămâne o oglindă incomodă. Nu trăim într-un regim totalitar; trăim într-o epocă în care reputația e monedă și platformele sunt bursa. Asta face presiunea conformismului mai subtilă, nu mai mică.
Dacă vrem un centru inteligent, viabil, ne trebuie antidotul acestei presiuni: curaj civic mic (să spui „nu știu”, „nu sunt de acord”, „hai să argumentăm”), instituții care rezistă modei sezoniere și o igienă a limbajului. Nu „tradiția” împotriva „progresului”, ci libertatea împotriva intimidării — de orice culoare ar fi ea.
Da, în aceste două decenii centrul cultural acceptabil s-a deplasat, în multe locuri, spre stânga. Da, oameni care au rămas fideli liberalismului clasic apar astăzi, prin efectul de paralaxă al vocabularului și al instituțiilor, ca fiind „de dreapta”. Dar lecția utilă nu e să întoarcem masa cu furie, ci să o lărgim: să reumanizăm dezacordul, să despovărăm etichetele, să lăsăm ideile să joace pe teren, nu la tribunalul reputației. Numai așa fereastra încetează să alunece din inerție și se oprește, măcar pentru o vreme, la un centru în care încape toată lumea cu bună-credință.
Comentează