Luni, 15 septembrie 2025, am văzut în Parlamentul României ceva ce ar fi trebuit să fie simplu și uman — un moment de reculegere pentru o victimă a violenței politice — devenind încă un episod din războiul nostru de tranșee ideologice. Atât Senatul, cât și Camera Deputaților au ținut câte un moment de tăcere în memoria lui Charlie Kirk, la inițiativa AUR. Dar gestul s-a fracturat rapid între instrumentalizare și boicot, iar ceea ce rămâne în urmă este senzația neplăcută că, din nou, luptele politice au învins decența minimă.
Cum s-a ajuns aici
În Senat, inițiativa a venit de la Ștefan Geamănu (AUR), care a invocat „un luptător pentru adevăr și libertate” și a legat gestul de o retorică anti-„neomarxistă”. În Camera Deputaților, Gianina Șerban (AUR), vicepreședintă a Camerei, a cerut la rândul ei un moment de reculegere, justificându-l prin apărarea libertății de exprimare.
Nu toți aleșii au acceptat însă să se ridice. Cristian Ghinea (USR) a numit momentul „rușinos”, susținând că a fost impus „pe ton agresiv” și afirmând că va sta în bancă „până când avem de condamnat violența, nu când ne trezim cu eroi și pioșenie pe model sex-surpriză”. De partea cealaltă, senatoarea PSD Victoria Stoiciu a declarat că „nu vrea să legitimeze” un demers politic al AUR, deși a condamnat asasinatul. Reacția lui George Simion a venit prompt: „Viitorul aparține patrioților, nu globaliștilor”. Toate aceste declarații arată limpede că liniștea de 30 de secunde a devenit, în mod previzibil, un referendum partizan.
Contextul european a pus și mai mult gaz pe foc: în Parlamentul European, la sfârșitul săptămânii trecute, cererea pentru un minut de reculegere a fost respinsă pe motiv de procedură, provocând proteste și acuzații de dublu standard. Că la București s-a putut, iar la Bruxelles nu, a devenit instant muniție simbolică pentru ambele tabere.
Două adevăruri, o singură pierdere
Există două adevăruri care coexistă aici și pe care clasa politică refuză să le țină împreună.
AUR a instrumentalizat momentul. Un omagiu transformat într-o scenă de campanie — cu sloganuri despre „neomarxiști” — alunecă din zona compasiunii spre marketing politic. Când minutele de reculegere devin parte a strategiei de framing, se golește sensul însuși al ritualului.
Refuzul ostentativ de a te ridica e tot o formă de instrumentalizare. Poți critica justificat modul în care e propus momentul, poți cere o procedură clară și transpartinică pentru asemenea omagii. Dar să alegi gestul public al rămânerii în bancă exact în clipa tăcerii transmite nuanța că antipatia pentru inițiator e mai importantă decât compasiunea pentru o victimă a violenței politice. Asta nu „dezamorsează” polarizarea, o amplifică.
Cine pierde? Instituția. Parlamentul devine încă o dată ringul „culturilor războaielor”, în loc să fie spațiul unui minim protocol comun. Nu e complicat să separi doliul civic de marketingul de partid: se poate stabili o practică administrată de Birourile Permanente, cu consultare prealabilă și criterii clare (victime ale violenței politice, dezastre, atacuri teroriste), astfel încât niciun grup să nu confişte tăcerea, iar nimeni să nu se simtă obligat să legitimeze un gest partizan.
Cine a fost Charlie Kirk și de ce contează
Charlie Kirk, fondator al Turning Point USA și voce influentă în tabăra conservatoare americană, a fost împușcat mortal miercuri, 10 septembrie, în timp ce vorbea la Utah Valley University. Autoritățile americane au identificat drept suspect pe Tyler Robinson (22 de ani), legat de scenă prin probe ADN; există, de asemenea, indicii privind mesaje/note în care își exprima intenția de a-l ucide. Motivația exactă rămâne încă sub analiză, dar cazul a inflamat și mai mult climatul politic din SUA.
La nivel internațional, reacțiile au fost puternice; în SUA și în Europa s-au organizat evenimente și s-au făcut declarații publice, iar universitatea din Utah caută un drum înainte după un șoc care a „zguduit comunitatea din temelii”. Din păcate, și aici disputele ideologice au confiscat repede scena.
Lecția ratată
Când tăcerea de jumătate de minut devine prilej de aplauze pentru ai tăi și de gesturi ostentative împotriva celorlalți, problema nu mai e doar AUR, USR, PSD sau Bruxelles-ul. Problema e că am normalizat ideea că orice clipă e oportunitate de marcat puncte, chiar și când ar trebui să ne fie rușine să ne privim ca tabere.
Un Parlament matur ar fi putut folosi acest moment pentru a transmite un singur mesaj: condamnarea fără echivoc a violenței politice, punct. Fără adjective electorale, fără selfie-uri ideologice, fără boicot demonstrativ. Data viitoare (că, din păcate, va mai exista o „data viitoare”), e nevoie de un protocol instituțional clar și de un acord minim: compasiunea nu se votează și nu se negociază.
Comentează