Înalta Curte de Casație și Justiție a deschis un proces împotriva Guvernului României și a Ministerului Finanțelor, la Curtea de Apel București, solicitând obligarea acestora la alocarea integrală a fondurilor necesare pentru plata drepturilor salariale restante ale magistraților, stabilite prin hotărâri judecătorești definitive. Demersul vine după ce solicitările administrative anterioare, inclusiv o plângere prealabilă de săptămâna trecută, nu au primit un răspuns favorabil.
Acțiunea, înregistrată la 30 martie 2026, arată că ÎCCJ cere instanței „obligarea pârâților la punerea la dispoziția reclamantei a tuturor fondurilor necesare pentru plata drepturilor salariale restante ale magistraților”, dar și „emiterea actelor administrative și efectuarea tuturor demersurilor bugetare necesare pentru includerea/alocarea integrală a sumelor solicitate”, inclusiv prin rectificare bugetară.
În același timp, instanța supremă solicită măsuri coercitive dure, inclusiv stabilirea unui termen de executare de maximum 10 zile și aplicarea unor sancțiuni directe asupra conducerii executive. ÎCCJ cere „amenda în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, în sarcina persoanelor responsabile, respectiv ministrul Finanțelor și prim-ministrul României”, precum și penalități de 2% pe zi de întârziere.
Demersul în instanță, după eșecul procedurii prealabile
Acțiunea ÎCCJ vine în continuarea demersurilor administrative începute anterior, inclusiv plângerea prealabilă transmisă Guvernului, în condițiile în care legea contenciosului administrativ impune parcurgerea acestei etape înainte de sesizarea instanței. Din document reiese că Înalta Curte a solicitat în mod repetat includerea sumelor în buget și chiar rectificarea bugetară, însă fără rezultat.
„Spre a confirma o dată în plus conduita pârâților de refuz nejustificat, a fost adresată acestora o nouă cerere de rectificare bugetară (...) fără însă a exista o soluționare pozitivă”, arată instanța supremă în acțiune.
În acest context, deși termenul de 30 de zile pentru răspunsul la plângerea prealabilă nu era complet epuizat, ÎCCJ a decis să meargă în instanță, considerând că inacțiunea autorităților reprezintă deja un refuz nejustificat. Procedural, un eventual răspuns al Guvernului poate interveni ulterior și poate conduce la regularizarea situației sau chiar la rămânerea fără obiect a cauzei.
Acuzația centrală: refuz nejustificat de a plăti datorii stabilite de instanțe
În esență, ÎCCJ susține că Guvernul și Ministerul Finanțelor au refuzat să aloce fondurile necesare pentru plata unor datorii certe, stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și devenite exigibile în 2026. Instanța invocă faptul că aceste sume au fost deja recunoscute și re-eșalonate prin acte normative succesive, iar ultima reglementare impunea explicit plata lor în acest an.
„Legea bugetului pe anul 2026 nu a inclus nici măcar aceste sume re-eșalonate și pentru care Ordonanța de urgență nr. 52/2025 prevedea imperativ că se plătesc în anul 2026, dispoziție neabrogată prin vreun text de lege”, se arată în document.
ÎCCJ susține că autoritățile nu aveau dreptul să decidă discreționar dacă includ sau nu aceste sume în buget, întrucât obligația de plată era deja stabilită prin lege și prin hotărâri judecătorești definitive. În aceste condiții, refuzul este calificat drept „refuz nejustificat de a soluționa cererea”, în sensul Legii contenciosului administrativ.
„Statul nu poate invoca lipsa de fonduri”
Un punct central al acțiunii îl reprezintă critica potrivit căreia statul român nu poate invoca lipsa de resurse financiare pentru a nu executa hotărâri judecătorești. ÎCCJ invocă atât legislația internă, cât și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
„O autoritate de stat nu poate invoca o lipsă de fonduri ca pretext pentru a nu-și îndeplini obligațiile”, se arată în document, cu trimitere la jurisprudența CEDO.
Instanța supremă subliniază că este vorba despre „obligații de plată certe, lichide și exigibile instituite prin hotărâri judecătorești definitive”, iar neexecutarea lor reprezintă o încălcare gravă a statului de drept.
Încălcări constituționale grave invocate de ÎCCJ
Documentul dezvoltă pe larg ideea că refuzul Guvernului afectează direct principiile fundamentale ale statului de drept. ÎCCJ susține că sunt încălcate separația puterilor, egalitatea în fața legii, dreptul de proprietate și accesul la justiție.
„Prin neasigurarea fondurilor pentru plată se ignoră hotărârile judecătorești (...) reprezentând nu doar o încălcare evidentă a principiului separației puterilor în stat, ci și o subminare directă a legitimității instanțelor judecătorești”, arată acțiunea.
Instanța invocă și faptul că aceste creanțe salariale constituie „bunuri” în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, iar re-eșalonarea repetată și neplata lor afectează dreptul de proprietate al magistraților.
Întârzieri de peste un deceniu la plata drepturilor
ÎCCJ atrage atenția asupra duratei excesive a executării acestor hotărâri, arătând că unele drepturi salariale datează încă din perioada 2015–2017 și ar putea fi achitate integral abia spre finalul anului 2028.
„Astfel o reparație efectivă va avea loc abia la finalul anului 2028 după 13-11 ani”, susține instanța supremă.
În opinia ÎCCJ, o asemenea întârziere transformă dreptul la un proces echitabil într-unul iluzoriu și contravine atât Constituției, cât și standardelor europene privind executarea într-un termen rezonabil.
Semnal de alarmă privind încrederea în justiție
Pe lângă argumentele juridice, ÎCCJ avertizează că situația are consecințe grave asupra percepției publice și asupra funcționării sistemului judiciar.
„O neexecutare îndelungată (...) este de natură să determine percepția publică a unei false opoziții a acestor debitori față de respectivele obligații”, arată documentul.
Instanța subliniază că lipsa de executare a propriilor hotărâri afectează credibilitatea justiției și poate genera neîncredere în autoritatea actului judiciar, inclusiv în raport cu alte autorități sau cu cetățenii.
Miza: independența financiară a justiției
În final, acțiunea ÎCCJ are și o dimensiune instituțională, depășind simpla problemă a unor drepturi salariale restante. Instanța sugerează că situația reflectă o problemă structurală privind relația dintre puterea executivă și cea judecătorească.
„Într-o țară guvernată de supremația legii (...) instituțiile publice (...) sunt obligate să respecte hotărârile judecătorești și să le execute într-o manieră rapidă”, se arată în document.
Comentează