În 2013, o companie japoneză de inginerie a lansat un concept care a depășit granițele proiectelor energetice convenționale: construirea unui inel uriaș de panouri solare în jurul Lunii, cunoscut sub numele de „Inelul Lunar”.
Proiectul prevedea amplasarea unei centuri de panouri solare de-a lungul Ecuatorului lunar, pe o lungime de aproximativ 10.000 de kilometri și o lățime de câteva sute de kilometri. Energia captată ar fi fost convertită și transmisă spre Pământ prin microunde sau fascicule laser, asigurând un flux constant de electricitate.
Potrivit estimărilor inițiale, sistemul ar fi putut furniza anual circa 13.000 de terawați de energie, o cantitate capabilă să acopere o parte semnificativă din consumul global. Avantajul-cheie îl reprezintă expunerea permanentă la radiația solară, neafectată de atmosferă sau de alternanța zi-noapte.
Construcția ar fi fost realizată exclusiv cu ajutorul roboților controlați de la distanță, pentru a evita prezența umană directă într-un mediu extrem. Panourile ar fi funcționat continuu, iar o parte importantă a infrastructurii energetice ar fi fost mutată, simbolic și practic, în afara Pământului.
Inițiativa promitea reducerea dependenței de combustibilii fosili și limitarea presiunii asupra terenurilor utilizate pentru producția de energie regenerabilă. În același timp, proiectul ridica probleme majore de ordin tehnic și logistic, de la operarea echipamentelor în condiții selenare dure până la gestionarea prafului lunar și a materialelor necesare.
La acestea se adăugau costurile uriașe ale transportului componentelor de pe Pământ, precum și incertitudinile legate de cadrul juridic internațional privind exploatarea Lunii.
Deși a rămas la nivel de concept, „Inelul Lunar” continuă să fie invocat ca exemplu de gândire radicală în domeniul energiei, sugerând că soluțiile pentru criza energetică ar putea veni, într-o zi, din afara planetei.
Comentează