Deși pare o curiozitate neobișnuită, răspunsul este clar: da, insectele au creier. Totuși, acesta funcționează diferit față de al nostru. În timp ce pentru oameni creierul este „centrul de comandă” absolut, la insecte el nu deține controlul total asupra corpului.
O dovadă fascinantă a acestui lucru este faptul că o insectă poate supraviețui câteva zile chiar și fără cap. Singura condiție este să nu piardă prea multă hemolimfă (echivalentul sângelui la aceste mici creaturi) în momentul accidentului.
Creierul lor este situat în partea de sus a capului și este format din trei segmente principale, numite lobi. Fiecare segment este, de fapt, o grupare de ganglioni (mici „noduri” de neuroni) care au sarcini precise: unii se ocupă de vedere, alții de miros sau de controlul antenelor.
Chiar dacă sunt minuscule, complexitatea lor variază enorm:
Musculița de oțet are cam 100.000 de neuroni.
Albina, mult mai abilă, are în jur de un milion.
Comparativ cu cele 86 de miliarde de neuroni ale omului, aceste cifre par insignifiante. Cu toate acestea, acest mic „computer” biologic este suficient de puternic pentru a le permite insectelor să învețe, să navigheze și să aibă comportamente sociale uimitoare.
Protocerebrumul, primul lob, primește semnale de la ochii compuși și de la oceli, micile „ferestre” fotosensibile care detectează lumina și mișcarea. Aici se află corpii pedunculați (mushroom bodies), două structuri neuronale majore care ocupă o parte semnificativă a creierului insectei.
Ei sunt organizați în trei regiuni: calicele, pedunculul și lobii alfa și beta.
Celulele Kenyon, o rețea extrem de flexibilă
Neuronii specifici acestor zone, numiți celule Kenyon, alcătuiesc o rețea extrem de flexibilă: calicele sunt porțile de intrare ale stimulilor, pedunculul transferă informația, iar lobii alfa și beta sunt „ieșirea” – locul unde semnalele pleacă mai departe pentru a genera răspunsuri.
Deutocerebrumul inervează antenele. Prin ele, insecta simte mirosuri și gusturi, percepe atingeri fine și „citește” mediul: temperatura, umiditatea, schimbările subtile din aer. Tritocerebrumul, al treilea lob, funcționează ca un nod de integrare.
Se conectează la labrum, „buza” superioară mobilă, adună informațiile de la ceilalți doi lobi și le coordonează. În plus, face legătura cu sistemul nervos stomatogastric – o rețea cu autonomie ridicată, care inervează majoritatea organelor interne. Cât de departe ajung aceste mici creiere?
Insectele pot învăța și își pot aminti
Există o corelație puternică între mărimea corpilor pedunculați și capacitatea de memorare, iar dimensiunea acestor structuri merge mână în mână cu complexitatea comportamentală.
Secretul pare să stea în plasticitatea remarcabilă a celulelor Kenyon, care își pot reface ușor fibrele nervoase, creând suportul pe care se fixează amintiri noi.
Unii cercetători, precum profesorii Andrew Barron și Colin Klein, susțin că insectele ar putea avea o formă rudimentară de conștiență: își pot simți foamea sau durerea și pot manifesta analogi foarte simpli ai furiei. Dar nu trăiesc emoții precum doliul sau gelozia.
„Planifică, dar nu își imaginează”, spune Klein, rezumând diferența. Important este și altceva: creierul nu controlează totul. În corpul unei insecte, multe funcții sunt gestionate local, de alți ganglioni. Sistemul nervos stomatogastric lucrează în paralel cu creierul.
Ganglionii toracici coordonează mersul și zborul; cei abdominali se ocupă de reproducere și alte funcții ale abdomenului; iar ganglionul subesofagian, situat imediat sub creier, reglează aparatul bucal, glandele salivare și mișcările gâtului.
O arhitectură distribuită, eficientă, care explică de ce, uneori, chiar și fără cap, viața mai pâlpâie pentru o vreme.
Comentează