Situația din România și din Franța este asemănătoare, din punct de vedere politic. La fel ca și premierul Ilie Bolojan, premierul francez Francois Bayrou a vrut să impună o serie de măsuri fiscale, dar a făcut-o enervând întreaga populație a Franței.A vrut să facă din acest vot de încredere un punct de susținere, dar s-a dovedit a fi un punct de blocaj și ocazia unui punct final pentru mandatul său la Matignon (sediul guvernului francez, n. ed.). De-a lungul celor nouă luni cât a condus guvernul, François Bayrou a ratat totul sau aproape totul. Convins că este singurul suficient de responsabil pentru a se ridica la înălțimea situației, premierul s-a remarcat printr-o suficiență deloc mobilizatoare, ba chiar enervantă. Intensa sa campanie mediatică din ultimele zile, în care a saturat spațiul public până la sațietate, este relevantă în acest sens.
La fel și ultimul său discurs de politică generală, rostit luni, 8 septembrie, în fața Adunării Naționale. Convins că adevărul se află doar de partea sa și crezând, mai ales, că are capacitatea de a-i strânge pe francezi în spatele lui pentru a face presiune asupra grupurilor politice, premierul nu a reușit nici una, nici alta. Luni, deputații l-au respins fără menajamente, iar francezii nu îl vor regreta. Câteva spirite rare, începând cu al său, vor păstra sentimentul unei ocazii ratate, dar majoritatea cetățenilor vor reține mai ales un imens fiasco căruia trebuia urgent să i se pună capăt. După o jumătate de secol de viață politică să faci atâtea greșeli majore – iată ceva uluitor. Să enumerăm trei dintre el.
Refren culpabilizator
Lovind cu diagnosticul său apocaliptic, François Bayrou a comis o greșeală gravă făcând responsabil fiecare francez, pe lângă toate guvernele precedente, pentru explozia datoriei publice din ultimele două decenii. A fost o atitudine atât nedreaptă, cât și una sortită eșecului față de un popor care denunță inconsecvența cu care este gestionat banul public de către cei cărora le revine această sarcină. În timp ce sărăcia și precaritatea ating un număr din ce în ce mai mare de persoane în țara noastră, iar eficiența serviciilor publice și nivelul presiunii fiscale asupra claselor mijlocii sunt tot mai puse sub semnul întrebării, refrenul culpabilizator nu a avut niciun efect. Dimpotrivă.
Șeful guvernului s-a arătat, de asemenea, incapabil să înțeleagă că, înainte de a cere eforturi celor mulți, trebuia să facă din justiție coloana vertebrală a proiectului său de buget. Cu alte cuvinte, să fie foarte clar și foarte exigent în privința contribuției cerute celor care au cu adevărat mijloacele. Fie că este vorba de particularii deținători ai celor mai mari averi, a căror bogăție a explodat pe fondul unei crize generalizate, fie de marile companii al căror regim fiscal este mult mai avantajos decât cel al IMM-urilor și care, unele, primesc bani publici de care nu au cu adevărat nevoie. Dar pe acest subiect, dincolo de câteva declarații de principiu lipsite de forță, Bayrou a întreținut ambiguitatea.
În fine, altă greșeală majoră, fatală: lipsa dialogului ca piatră unghiulară a guvernării sale. François Bayrou nu este singurul responsabil pentru această stare de fapt, având în față forțe politice care aveau totul de pierdut și nicio dorință să-i servească drept plasă de siguranță. Bayrou i-a impus lui Emmanuel Macron numirea sa la Matignon, dar nu s-a impus niciodată la Matignon. Să fii minoritar și să nu îți asiguri spatele în această vară, negociind transparent, de pildă, cu socialiștii, este pur și simplu inconsecvență. Cireașa de pe tort: declarația potrivit căreia, vara aceasta, toată lumea a fost în vacanță și el a fost singurul care a muncit a fost de-a dreptul inoportună.
A solicita acest vot de încredere într-un asemenea context a trădat orgoliu și o eroare de judecată politică. Bayrou la Matignon a fost un rege îngâmfat. Ascultându-l luni în fața deputaților, nu s-a auzit nici cea mai mică încercare de mea culpa. Toți sunt vinovați, în afară de el. Dacă François Bayrou și ego-ul său sperau să-și asigure astfel o statură care să le permită să își imagineze un viitor în 2027, riscă să fie dezamăgiți. Francezii au întors deja pagina. Pe termen scurt, este nevoie de gestionarea afacerilor curente, în special mobilizarea „Blocăm tot” din 10 septembrie - unde ministrul de interne Bruno Retailleau abia așteaptă să se poziționeze înainte de a părăsi guvernul și de a se lansa deschis în cursa prezidențială.
O altă pagină „de întors” pentru președintele Macron
În tabăra prezidențială, tentația pare a fi, încă o dată, politica struțului, pentru a salva cu orice preț bilanțul macronismului blocat în tabuurile sale fiscale și pro-business. Dar așa-numitul „bloc central” nu mai poate avea ambiția de a rămâne în centrul jocului; nu ar fi sănătos, pentru că nu face decât să alimenteze sentimentul (legitim) al opiniei publice că se fac manevre antidemocratice pentru a păstra controlul asupra treburilor țării. Proiecțiile în caz de o nouă dizolvare a Parlamentului – care probabil nu ar rezolva nimic dacă scrutinul proporțional nu devine noua regulă – confirmă o ignorare a opiniei publice care nu a făcut decât să se amplifice din 2022. Și oala sub presiune pare gata să explodeze.
Este aici o pagină de întors, chiar dacă aceasta costă la nivel de ego și psihologie pentru șeful statului. Garant al instituțiilor, responsabilitatea sa este să încredințeze altora sarcina de a guverna țara. Prin coabitare cu o stângă dispusă să nu recurgă la articolul 49-3 și, prin urmare, să permită Adunării să își joace pe deplin rolul.
Sursa: Liberation.fr, în traducerea Rador Radio România
Comentează