Principiul care a definit timp de peste 160 de ani cetățenia italiană (transmiterea automată a cetățeniei prin descendență) este pe cale să fie limitat radical, după ce Curtea Constituțională a Italiei a indicat că va susține legea adoptată în 2025 de guvernul condus de Giorgia Meloni.
Potrivit unei comunicări preliminare a instanței constituționale, citată de CNN, judecătorii au respins în mare parte obiecțiile privind neconstituționalitatea legii care restrânge accesul la cetățenie pentru persoanele născute în afara Italiei. Hotărârea detaliată urmează să fie publicată în următoarele săptămâni.
Decizia este privită de mulți juriști drept o ruptură majoră față de tradiția juridică a Italiei, care, încă din secolul al XIX-lea, a permis transmiterea cetățeniei din generație în generație pentru italienii stabiliți în străinătate.
O tradiție de peste 160 de ani
De la unificarea Italiei, în 1861, regula era că cetățenia se transmite prin părinți. Codul civil publicat în 1865 prevedea clar că un copil născut dintr-un cetățean italian este automat cetățean italian.
Acest principiu al ius sanguinis (cetățenia prin legătură de sânge) a fost reconfirmat ulterior de legea cetățeniei din 1912 și din nou de reforma legislativă din 1992. În practică, italienii plecați peste hotare puteau transmite cetățenia copiilor și nepoților lor, atât timp cât nu o pierduseră sau nu renunțaseră la ea.
Modelul reflecta istoria emigrării italiene. Între 1861 și 1918 aproximativ 16 milioane de italieni au părăsit țara în căutarea unei vieți mai bune, iar statul a menținut legătura juridică cu diaspora, permițând transmiterea cetățeniei pe mai multe generații.
Noua lege limitează drastic transmiterea cetățeniei
Schimbarea a venit anul trecut, când guvernul italian a adoptat prin decret de urgență o lege care restrânge drastic accesul la cetățenie pentru descendenții născuți în străinătate.
Potrivit noilor reguli, vor mai fi recunoscuți automat drept cetățeni italieni doar cei care au un părinte sau un bunic născut în Italia. În plus, acel ascendent trebuie să fi avut exclusiv cetățenia italiană la momentul nașterii descendentului sau la momentul decesului său.
Legea limitează astfel transmiterea cetățeniei pe lanțuri genealogice foarte lungi și afectează milioane de persoane din diaspora italiană, mai ales din America Latină și Statele Unite.
Profesorul de drept Corrado Caruso, unul dintre avocații care au contestat legea, a declarat pentru CNN că intervenția Curții Constituționale a fost „extrem de clară și dură”, iar speranța că reforma ar putea fi blocată pe motive constituționale nu s-a confirmat.
Presiunea administrativă și politică
În spatele reformei se află și o serie de probleme administrative. Procedurile pentru recunoașterea cetățeniei prin descendență au devenit tot mai complexe și costisitoare, implicând obținerea documentelor de stare civilă ale strămoșilor și demonstrarea faptului că niciun membru al liniei genealogice nu a pierdut cetățenia.
În unele cazuri, listele de așteptare la consulate ajung la zece ani. De asemenea, instanțele italiene sunt aglomerate cu mii de procese privind cetățenia.
Ministerul de Externe italian a arătat că numărul cetățenilor italieni rezidenți în străinătate a crescut de la 4,6 milioane în 2014 la 6,4 milioane în 2024, iar consulatele din Argentina au procesat doar anul trecut aproximativ 30.000 de cereri de cetățenie.
Criticii reformei susțin însă că restricțiile creează situații absurde, în care frați din aceeași familie ar putea avea statut juridic diferit, unul recunoscut ca cetățean, altul nu.
O bătălie juridică care nu s-a încheiat
Verdictele Curții Constituționale nu pot fi atacate, însă disputa juridică nu este complet închisă. Unii avocați cred că litigiile ar putea ajunge în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene sau ar putea continua în instanțele italiene.
Avocatul Marco Mellone a declarat pentru CNN că reforma este „o zi foarte tristă pentru milioane de persoane”, dar susține că lupta juridică nu s-a încheiat și că există încă argumente pentru contestarea legii.
Cum funcționează cetățenia în România
Și în România principiul dominant este tot ius sanguinis. Legea cetățeniei române prevede că este cetățean român copilul născut din cel puțin un părinte cetățean român, indiferent dacă nașterea are loc în România sau în străinătate.
Prin urmare, copiii românilor stabiliți peste hotare dobândesc cetățenia română automat prin naștere, iar ulterior trebuie doar să transcrie certificatul de naștere în registrele de stare civilă românești pentru a obține documentele oficiale.
Modelul românesc seamănă cu cel tradițional italian și reflectă aceeași logică a menținerii legăturii juridice cu diaspora.
Ar putea România să schimbe regulile?
Din punct de vedere constituțional, însă, sistemul nu este intangibil. Constituția României prevede că cetățenia română se dobândește, se păstrează și se pierde în condițiile stabilite prin lege organică, ceea ce lasă Parlamentului o marjă largă de reglementare.
Singura limită clară este că cetățenia dobândită prin naștere nu poate fi retrasă, ceea ce înseamnă că o eventuală modificare legislativă ar putea opera doar pentru viitor.
Astfel, teoretic, Parlamentul ar putea modifica legea pentru a introduce condiții suplimentare pentru copiii născuți în străinătate, de exemplu limitarea transmiterii cetățeniei la una sau două generații, cum încearcă acum Italia.
În practică, însă, o asemenea schimbare ar ridica numeroase probleme politice și juridice, mai ales într-un stat cu o diasporă numeroasă, unde cetățenia prin descendență este văzută ca un instrument de menținere a legăturii cu românii din afara granițelor.
Convenția europeană asupra cetățeniei, ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, prevede că fiecare stat își stabilește prin lege propriii cetățeni, dar cere și ca cetățenia să fie dobândită de drept de copiii ai căror părinți au cetățenia statului, cu posibilitatea unor excepții pentru copiii născuți în străinătate; iar pentru copiii care intră în acea excepție, convenția cere cel puțin facilitarea dobândirii cetățeniei.
În plus, România este parte și la Convenția din 1961 privind reducerea cazurilor de apatridie, care obligă statul să acorde cetățenia copilului născut în afara teritoriului său, din părinte cetățean al acelui stat, dacă altfel copilul ar rămâne apatrid, fie automat, fie pe bază de cerere în condițiile convenției.
O dezbatere tot mai prezentă în Europa
Reforma din Italia arată că presiunile administrative, migrația și schimbările demografice pot împinge statele europene să regândească regulile cetățeniei.
În timp ce unele guverne încearcă să limiteze transmiterea cetățeniei pe generații succesive în diaspora, altele văd în această legătură juridică un instrument de politică demografică și culturală.
Pentru moment, România rămâne fidelă modelului tradițional al cetățeniei prin descendență. Dar dezbaterea deschisă în Italia arată că acest principiu, vechi de secole, nu mai este neapărat imun la schimbare.
Comentează