Statul român a mai făcut o demonstrație de „responsabilitate” demnă de Caragiale: împinge bunicuța pe scări — apoi o întreabă, indignat, de ce se grăbește.
Cazul de la Curtea de Apel București, unde judecarea unei ordonanțe președințiale prin care un pacient oncologic cerea tratament a fost suspendată pe motiv de protest al magistraților. Consiliul Superior al Magistraturii a spus limpede ce știe orice stat serios: dreptul la viață și la sănătate e obligație pozitivă a statului, nu o dispută procedurală delegată instanțelor. Judecătorii nu pot suplini prin hotărâri ceea ce Guvernul și Parlamentul refuză să reglementeze și să finanțeze coerent — liste de compensate actualizate, mecanisme de decontare care să nu umilească pacienții, reguli unitare și predictibile. Cu alte cuvinte: nu trimiți bolnavii să cerșească în instanță ceea ce trebuie asigurat din oficiu.
Și acum partea cu adevărat cinică. Pe 21 august 2025, Ministerul Sănătății a testat pe viu ideea de a limita accesul pacienților la ordonanța președințială pentru tratamente — exact supapa juridică prin care se salvează oameni atunci când administrația doarme sau se face că doarme. Retragerea a venit „peste noapte”, după ce asociații de pacienți și juriști au aprins reflectoarele. Dar intenția rămâne notată: reflexul prim la criză nu a fost „hai să reparăm sistemul”, ci „hai să închidem ușa la instanță”.
A doua zi după scandalul de la Curtea de Apel, ministrul Justiției a ieșit cu un mesaj „de echilibru”: protestul din justiție nu trebuie să blocheze cauzele urgente, independența cere celeritate etc. Corect la nivel de principiu — dar profund ipocrit, spus de un guvern pentru care pacienții devin problema judecătorilor abia după ce administrația le-a închis toate celelalte uși. Nu e treaba magistratului să scrie rețete, iar CSM a spus-o răspicat. E treaba Guvernului să nu transforme accesul la tratament într-un joc de noroc între completuri.
În paralel, aceeași putere executivă pozează în eroul contribuabilului, cu o campanie furibundă împotriva așa-ziselor „privilegii” ale magistraților. Rezultă o atmosferă publică otrăvită, în care o parte din spațiul media și social a ajuns să flirteze cu caricaturi sinistre: nu mai avem nevoie de magistrați, pot fi înlocuiți cu studenți la drept — sau, de ce nu, cu femei de serviciu. Când transformi corpul magistraților în țap ispășitor profesional, la primul blocaj, publicul arată cu degetul spre robe — deși blocajul vine din eșecul politicilor publice.
Să ne înțelegem: ordonanța președințială e un colac de salvare provizoriu. Nu vindecă sistemul, doar cumpără timp până când dosarul de fond își face drum prin hățiș. Faptul că tot mai mulți bolnavi trebuie să apeleze la ea nu e dovada „abuzului pacienților” sau „activismului judecătorilor”, ci actul de acuzare al unei administrații care nu-și face temele: evaluări HTA târzii, liste de compensate reactualizate cu încetinitorul, decontări împiedicate birocratic. Când statul lasă garda jos, omul împins la margine apucă ce are la îndemână.
Scuzată să-mi fie metafora, dar Guvernul își face nevoile pe preșul din fața ușii și apoi apasă soneria să ceară hârtie igienică. Așa arată astăzi relația dintre Guvern și justiție în dosarele de sănătate: întâi blochezi sistemul medical, apoi bați la ușa instanțelor cerând „responsabilitate și celeritate” de la cei pe care i-ai demonizat. Cine a creat urgența? Cine a generat avalanșa de ordonanțe? Răspunsul nu stă în toga judecătorului.
În loc să ridice de pe umerii instanțelor povara unei crize sistemice, Guvernul a preferat să joace populist cartea anti-magistrați și să caute „eficientizări” exact acolo unde austeritatea ucide: la poarta de acces a bolnavului spre tratament. Când CSM spune că responsabilitatea reală pentru garantarea accesului la medicamente și tratamente oncologice revine guvernanților, nu face politică; descrie alfabetul unui stat de drept. Restul e gălăgie.
Comentează