Pentru a-și asigura leadershipul european, Parisul a negociat întotdeauna astfel încât să se afle de partea majoritară. Respingerea tratatului cu Mercosur, o premieră pentru un text de o asemenea importanță, arată în ce măsură Emmanuel Macron (nu) mai deține controlul în propria țară.
Macron a picat între scaune
Franța și-a menținut până la capăt opoziția față de tratatul comercial care va lega Uniunea Europeană de Mercosur (Argentina, Brazilia, Bolivia, Paraguay, Uruguay). Vineri, 9 ianuarie, ea a votat împotrivă alături de Polonia, Ungaria, Irlanda și Austria, Belgia abținându-se din lipsa unui acord între Flandra și Valonia, ceea ce, din punct de vedere juridic, echivalează cu un vot negativ.
Toate aceste țări, care și-au motivat refuzul prin considerente agricole, nu au fost însă suficient de numeroase pentru a atinge „minoritatea de blocaj”, care trebuie să reunească fie 13 țări din 27, fie state reprezentând peste 35% din populația europeană (inclusiv cel puțin patru din Consiliu). Toate celelalte națiuni care aveau rezerve (Italia, România, Țările de Jos) le-au retras în urma numeroaselor garanții obținute de Paris în ultimele săptămâni și s-au alăturat în mod logic majorității calificate necesare pentru a autoriza semnarea. Președinta Comisiei, Ursula von der Leyen, va putea astfel să se deplaseze în Paraguay, care deține președinția Mercosur de la sfârșitul lunii decembrie, pentru a-și pune parafa, probabil sâmbătă, 17 ianuarie – și nu luni, așa cum fusese inițial prevăzut, din motive de agendă.
Franța pusă în minoritate este un fapt atât de rar, încât diplomații experimentați trebuie să-și scormonească memoria. De fapt, trebuie să ne întoarcem până în 2001, acum douăzeci și cinci de ani, pentru a găsi un precedent: atunci, Franța se opusese regulamentului „Totul în afară de arme”, care elimina barierele tarifare pentru cele mai sărace țări. Și atunci, considerentele agricole (bananele din teritoriile de peste mări) au prevalat asupra obligației morale de a ajuta aceste țări, cu atât mai mult cu cât era o perioadă de coabitare între Jacques Chirac și Lionel Jospin și cu puțin timp înaintea alegerilor prezidențiale din 2002.
La sfârșitul lui 1992, acum treizeci și trei de ani, guvernul socialist condus de Pierre Bérégovoy amenințase să recurgă la compromisul de la Luxemburg, care acordă un drept de veto țărilor ce consideră că unul dintre „interesele lor esențiale” este în joc, pentru a bloca acordul de la Blair House privind chestiunile agricole dintre CEE și Statele Unite, preambul al acordului de la Marrakech din 1994, care a creat Organizația Mondială a Comerțului… În cele din urmă, după numeroase răsturnări de situație, acest acord a fost ratificat de Franța.
Respingere unanimă
În mod obișnuit, Parisul reușește întotdeauna să se afle în majorități, inclusiv acceptând să piardă pe anumite puncte, ceea ce demonstrează finețea sa diplomatică și, mai ales, dorința de a exercita un leadership în Europa. Este o diferență majoră față de Germania, blocată într-o organizare instituțională complexă, unde cancelarul nu poate decide fără acordul majorității sale, ba chiar și al landurilor în domeniile care țin de competențele acestora. Aceasta a devenit acum situația Franței.
„În climatul politic francez actual, era imposibil să votăm pentru”, recunoaște un diplomat de rang înalt. El continuă: „Ne-ar fi trebuit mai mult timp, două sau trei luni, după trecerea Salonului Agriculturii, a iernii, a alegerilor municipale și sindicale, a dermatozei care decimează efectivele, pentru a încerca să arătăm că Franța a obținut instituirea unui nou model de import agricol: atât în ceea ce privește măsurile de salvgardare și luarea în considerare a efectelor importurilor asupra fiecărei piețe naționale, și nu asupra pieței interne în ansamblu, interzicerea oricărei urme de pesticide dintre cele mai periculoase, excluderea îngrășămintelor din taxa pe carbon la frontiere, cât și creșterea bugetului agricol garantat în perspectivele financiare 2028–2034 cu 45 de miliarde de euro.”
„Tocmai de aceea Italia, România și Țările de Jos s-au alăturat în cele din urmă majorității”, confirmă Jean-Luc Demarty, fost director general responsabil de comerțul exterior în cadrul Comisiei, care a negociat acordul Mercosur.
„Dar când o rezoluție împotriva acestui acord, depusă de LFI, este votată de 245 de deputați [aproape toți cei prezenți în acea zi, 27 noiembrie, la Adunarea Națională, n.red.], aceasta este o realitate politică ce constrânge”, oftează un diplomat. Joi, un consilier al șefului statului a recunoscut fără ocolișuri că „în pofida acestor progrese sau, poate, tocmai din cauza acestor progrese care sunt incontestabile […], constatarea pe care o fac Președintele și guvernul […] este aceea a unei respingeri politice unanime”. Considerând, astfel, că Franța nu putea decât să voteze împotrivă.
Tăcerea religioasă a câștigătorilor
Cu alte cuvinte, după ce au urcat foarte sus în copacul refuzului, autoritățile politice constată că nu mai pot coborî fără pagube, niciun partid francez neasumând apărarea acestui acord, iar opinia publică fiind ostilă. O diferență majoră față de episodul din 1992, când partidele de guvernământ și-au asumat responsabilitățile. Problema este și faptul că viitorii câștigători ai acestui acord (pentru agricultură, vinuri și băuturi spirtoase, lapte, indicații geografice protejate, dar mai ales pentru industrie și servicii) au păstrat o tăcere profundă.
Acest episod va lăsa urme: în ochii europenilor și ai restului lumii, este acum limpede că Emmanuel Macron nu mai are greutate pe scena internă și că vorbele sale nu mai angajează decât propria persoană. O slăbire care lasă Europa fără leadership în fața Statelor Unite, a Chinei și a Rusiei, Germania nefiind capabilă să ocupe singură locul rămas vacant.
Sursa: Liberation, în traducerea Rador Radio România
Comentează