Este fascinant cum un aparent defect genetic, incapacitatea noastră de a produce vitamina C, se dovedește a fi, la o privire mai atentă, o piesă dintr-un puzzle evolutiv mult mai complex. Majoritatea animalelor dețin o „fabrică” internă care transformă glucoza în vitamina C prin intermediul unei enzime numite L-gulonolactonă oxidază. La strămoșii noștri, însă, gena responsabilă pentru această enzimă a suferit o mutație care a „oprit-o”, transformând-o în ceea ce biologii numesc o pseudogenă, scrie Pnas.org.
Deși la prima vedere pare o pierdere riscantă, teoriile moderne sugerează că această schimbare nu a fost o simplă eroare. În contextul evoluției, eliminarea producției proprii de vitamina C ar fi putut oferi un avantaj neașteptat în lupta împotriva paraziților. Deoarece mulți agenți patogeni depind ei înșiși de vitamina C pentru a supraviețui și a se multiplica în interiorul gazdei, un organism care nu o produce intern și care își reglează strict nivelul prin dietă devine un mediu mult mai puțin ospitalier pentru „invadatori”. Este, practic, o strategie de înfometare a inamicului.
Această adaptare a forțat corpul uman să devină un maestru al reciclării. Deoarece nu o mai putem fabrica, celulele noastre au învățat să refolosească vitamina C existentă mult mai eficient decât alte mamifere. Acest nutrient rămâne coloana vertebrală a rezilienței noastre: fără el, sinteza colagenului s-ar prăbuși, rănile nu s-ar mai închide, iar vasele de sânge și-ar pierde integritatea. Mai mult, rolul său de scut împotriva stresului oxidativ este vital; ea neutralizează radicalii liberi care, altfel, ar degrada celulele prematur.
Nu doar o necesitate alimentară
Așadar, dependența noastră de surse externe, precum citricele, ardeii sau legumele verzi, nu este doar o necesitate alimentară, ci rezultatul unui compromis istoric. Am renunțat la independența metabolică pentru a câștiga un avantaj biologic în fața bolilor, transformând o vulnerabilitate într-un mecanism de supraviețuire ingenios. Suntem, în esență, creaturi care au învățat să preia din natură „combustibilul” pe care nu mai merită să îl producă singure.
Ți-ar plăcea să explorăm mai în detaliu cum anume reciclează corpul uman vitamina C spre deosebire de alte animale, sau poate vrei o listă cu cele mai eficiente alimente pentru a menține acest echilibru?
Această dependență dietetică este cu atât mai intrigantă cu cât, acum aproximativ 60 de milioane de ani, strămoșii noștri aveau capacitatea de a sintetiza vitamina C. Ce a determinat pierderea acestei abilități?
O întrebare la care o nouă cercetare, publicată în revista PNAS în noiembrie 2025, aduce o perspectivă surprinzătoare.
Oamenii de știință chinezi și americani, autori ai studiului, sugerează că această deficiență indusă a vitaminei C nu a fost o simplă schimbare evolutivă, ci un mecanism activ de apărare împotriva anumitor infecții parazitare.
Potrivit concluziilor lor, pentru un animal infectat cu paraziți, o deficiență de vitamina C ar putea fi, contrar intuiției, un lucru benefic.
„Lucrarea noastră arată că o deficiență de vitamina C poate avea efecte fiziologice benefice prin protejarea animalelor de patologia unei boli parazitare majore.
Sugerăm că rezistența la patologia unei infecții parazitare ar putea explica de ce unele animale (inclusiv oamenii) au pierdut capacitatea de a sintetiza vitamina C”, explică cercetătorii în studiu.
Pe ce s-a concentrat studiul
Studiul se concentrează pe un tip specific de paraziți: schistosomele, viermi plați cunoscuți și sub numele de trematode, care manifestă un interes deosebit pentru vitamina C din corpul uman.
Michalis Agathocleous, de la Centrul Medical al Universității Texas Southwestern din Statele Unite, autorul principal al cercetării, a dedicat ani întregi studiului rolului vitaminei C în celulele stem hematopoietice, acele celule din măduva osoasă care se pot transforma în orice tip de celule sanguine, esențiale pentru reînnoirea sângelui.
Concluziile studiului au scos la iveală un detaliu crucial: în evoluția lor, și paraziții înșiși și-au pierdut capacitatea de a sintetiza vitamina C. Astfel, logic, acești paraziți și-au îndreptat atenția către animalele care aveau rezerve bogate de vitamina C. Prin urmare, acele gazde care și-au pierdut capacitatea de a o produce au devenit, pentru schistosome, mult mai puțin atractive.
În esență, oamenii s-au protejat de aceste infestări prin oprirea propriei producții de vitamina C. Este important de precizat că această adaptare evolutivă este specifică interacțiunii cu schistosomele.
Deși această „anomalie” utilă a contribuit la supraviețuirea și persistența speciei umane de-a lungul timpului, ea nu a împiedicat numeroși alți paraziți să continue să țintească oamenii.
Acești alți invadatori nu sunt atrași de vitamina C, ci de alte resurse ale corpului uman: sângele, în cazul anchilostomilor; carbohidrații și nutrienții pentru ascarizi; sau țesuturile corporale, în cazul teniilor.
Astfel, enigma pierderii capacității de a sintetiza vitamina C se dezvăluie ca o poveste fascinantă despre compromisuri evolutive și strategii ascunse de supraviețuire.
Comentează