Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat o hotărâre prealabilă cu impact semnificativ asupra practicii judiciare în materia infracțiunilor de evaziune fiscală, stabilind că lipsa raportului de expertiză de specialitate, prevăzut expres de art. 10 din Legea nr. 241/2005, astfel cum a fost modificată în 2024, atrage neregularitatea actului de sesizare a instanței. Decizia vine într-un context de practică neunitară și de dezbatere intensă, dar confirmă o interpretare coerentă și fidelă voinței legiuitorului.
ÎCCJ clarifică un blocaj major din dosarele de evaziune fiscală
Prin această hotărâre, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a tranșat o problemă procedurală esențială: dacă procurorul poate sesiza legal instanța în lipsa expertizei fiscale care determină prejudiciul, în condițiile în care legea impune explicit acest mijloc de probă. Răspunsul ÎCCJ este ferm și se întemeiază pe textul legal în vigoare, pe principiile procesului penal și pe jurisprudența constituțională.
Decizia nu introduce o exigență nouă și nu „blochează” dosarele, așa cum au susținut unele voci critice, ci aplică direct o modificare legislativă recentă, asumată de Parlament, care a transformat expertiza de specialitate dintr-o probă facultativă într-o condiție legală pentru determinarea prejudiciului în cauzele de evaziune fiscală.
De la practică neunitară la sesizarea ÎCCJ
Problema a ajuns în fața Înaltei Curți în urma unei sesizări formulate de Curtea de Apel București, Secția I penală, în cadrul soluționării unei contestații în procedura de cameră preliminară. Instanța de trimitere a fost confruntată cu o cauză în care inculpatul fusese trimis în judecată pentru evaziune fiscală în formă continuată, cu un prejudiciu de peste 2,5 milioane de lei, stabilit exclusiv pe baza unui raport de constatare întocmit de organele fiscale, fără administrarea unei expertize judiciare.
Apărarea a invocat faptul că, după modificarea art. 10 din Legea nr. 241/2005, prejudiciul trebuie determinat printr-o expertiză de specialitate, cu respectarea dispozițiilor Codului de procedură penală, iar lipsa acesteia afectează atât legalitatea rechizitoriului, cât și exercitarea efectivă a drepturilor conferite de lege, inclusiv posibilitatea de a beneficia de cauzele de reducere sau de nepedepsire.
În acest context, Curtea de Apel a constatat existența unei chestiuni de drept reale, noi și decisive pentru soluționarea cauzei, observând că practica judiciară și pozițiile parchetelor erau divergente, unele considerând expertiza obligatorie, altele apreciind că este necesară doar dacă inculpatul își manifestă intenția de a achita prejudiciul.
Modificarea legislativă care a schimbat paradigma probatorie
Hotărârea ÎCCJ se întemeiază pe modificarea adusă art. 10 din Legea nr. 241/2005, prin care legiuitorul a introdus o formulare clară și imperativă: prejudiciul „se va determina pe baza unei expertize de specialitate”. Textul nu se limitează la a menționa expertiza ca pe o posibilitate, ci o consacră ca standard probator obligatoriu, trimițând explicit la art. 172–180 din Codul de procedură penală, care reglementează expertiza judiciară.
Această trimitere nu este una formală, ci conferă expertizei garanții procedurale esențiale, precum dreptul părților de a participa, de a formula obiecțiuni și de a solicita completări, garanții care lipsesc în cazul rapoartelor de constatare întocmite unilateral de organele fiscale sau antifraudă. Prin urmare, determinarea prejudiciului capătă un caracter contradictoriu și judiciar, conform exigențelor unui proces echitabil.
În acest cadru normativ, ÎCCJ a reținut că procurorul nu mai poate stabili prejudiciul prin orice mijloc de probă, în virtutea principiului aprecierii libere a probelor, deoarece legiuitorul a instituit o regulă specială, derogatorie, care impune utilizarea expertizei atunci când se urmărește aplicarea dispozițiilor art. 10.
De ce lipsa expertizei afectează legalitatea rechizitoriului
Înalta Curte a argumentat că stabilirea prejudiciului nu este un element secundar al acuzației, ci unul central, care influențează încadrarea juridică, limitele de pedeapsă, exercitarea acțiunii civile și aplicarea cauzelor de reducere sau de nepedepsire. În lipsa unei determinări legale a prejudiciului, obiectul și limitele judecății nu sunt clar conturate, ceea ce afectează însăși legalitatea sesizării instanței.
Această concluzie este în deplină concordanță cu jurisprudența Curții Constituționale, care a statuat constant că stabilirea prejudiciului revine procurorului în faza de urmărire penală și trebuie să se reflecte în rechizitoriu pe baza probelor administrate. Dacă legea impune un anumit mijloc de probă pentru această stabilire, nerespectarea cerinței legale nu poate fi considerată o simplă omisiune remediabilă ulterior.
ÎCCJ a subliniat că lipsa expertizei nu poate fi acoperită nici prin mecanismul de remediere a neregularităților prevăzut de Codul de procedură penală, deoarece nu este vorba despre o deficiență formală a rechizitoriului, ci despre absența unui mijloc de probă esențial, care trebuia administrat înainte de sesizarea instanței.
De ce criticile la adresa hotărârii sunt neîntemeiate
Criticile potrivit cărora hotărârea ÎCCJ ar crea un obstacol artificial în urmărirea penală ignoră faptul că instanța supremă nu a făcut decât să aplice legea în forma sa actuală. Expertiza nu a devenit obligatorie prin voința judecătorilor, ci printr-o opțiune legislativă clară, care a urmărit tocmai creșterea rigoarei și a garanțiilor în stabilirea prejudiciului.
De asemenea, susținerea că expertiza ar fi necesară doar dacă inculpatul intenționează să achite prejudiciul adaugă la lege o condiție inexistentă. Textul nu condiționează determinarea prejudiciului de manifestarea de voință a inculpatului, ci stabilește un standard obiectiv, aplicabil tuturor cauzelor, tocmai pentru a evita arbitrarul și pentru a asigura tratament egal.
În fine, argumentul potrivit căruia expertiza s-ar putea administra ulterior, în faza de judecată, ignoră specificul dispozițiilor art. 10, care leagă beneficiile legale de momente procesuale precise, unele dintre ele anterioare primului termen de judecată. O expertiză dispusă tardiv ar transforma aceste beneficii în drepturi iluzorii, contrar scopului legii.
O decizie de clarificare, nu de blocaj
Prin hotărârea pronunțată, Înalta Curte a oferit instanțelor și parchetelor un reper clar și coerent, care contribuie la uniformizarea practicii judiciare și la aplicarea predictibilă a legii. Decizia nu favorizează inculpații și nu slăbește combaterea evaziunii fiscale, ci impune respectarea unor standarde procedurale asumate de legiuitor.
În același timp, hotărârea obligă organele de urmărire penală să își adapteze practica la cadrul normativ actual, asigurând că dosarele sunt construite pe baze probatorii solide și conforme cu legea, încă din faza de urmărire penală.
În acest sens, decizia ÎCCJ nu reprezintă o ruptură, ci o consolidare a legalității procesului penal, reafirmând principiul că eficiența luptei împotriva evaziunii fiscale nu poate fi obținută în afara sau împotriva legii, ci doar prin aplicarea ei riguroasă și corectă.
Comentează