Liderul PNL, generalul (r) Nicolae Ciucă, povestește în volumul autobiografic intitulat 'În slujba ţării', publicat online duminică (versiunea gratuită aici, în format PDF), că în campania electorală pentru alegerile parlamentare din anul 2020, când a fost ales senator, a constatat că alegătorii încă vedeau pe umerii săi epoleții la care renunțase și că acest lucru l-a ajutat electoral.
Redăm pasaje din autobiografia lui Ciucă:
- La începutul lunii noiembrie 2020, am fost chemat la premier, domnul Ludovic Orban, care era și președintele PNL și mi-a spus că ar fi bine să devin membru PNL și să candidez pe liste în județul natal, Dolj. Am acceptat și așa am intrat în politică.
- Așadar, în toamna lui 2020, am intrat în politică. M-am reîntors la Plenița ca ministru în funcție, candidat pentru parlament. O situație delicată, emoționantă, aș spune. Un fel de Citizen Kane care vine, el însuși, să caute săniuța copilăriei și judecă, în locul celorlalți, dacă, reîntorcându-se, înțelege din privirile celor care i-au însoțit copilăria, dacă viața lui a meritat trăită. Nu știu cât de bine m-am priceput să fiu candidatul pe care colegii din filială și alegătorii îl așteptau. Nu pot să fac abstracție de ceea ce sunt, comportându-mă așa cum se așteaptă ceilalți să fiu. Cred că cel mai bun mod de a fi convingător e să fii sincer. Cea mai sigură cale de a spune adevărul e să fii autentic. Se spune că în politică mai mult contează imaginea decât originalul. Contează nu ceea ce ești, ci ceea ce cred alții despre tine. Ei votează nu omul, ci proiecția lui în mințile lor. Ca și cum mai mult contează așteptarea decât sosirea trenului în gară. Totuși, cea mai exactă imagine e imaginea din oglindă. E drept că există și oglinzi strâmbe, dar imaginea din ochiul alegătorului trebuie să fie una corectă, precum cea din oglinzile cu argintul neted. N-am avut îndemânarea de a promite lucrurile pe care simțeam că nu le pot face. Din fericire, am avut sentimentul că alegătorii olteni nici nu-mi cer asta.
- Pentru ei rămăsesem omul în uniformă, m-au privit ca pe un militar, nu puteau disocia imaginea mea de aceea a ostașului. Asta m-a satisfăcut într-o anumită măsură, dar m-a și îngrijorat. Mi-a dat încă o dată prilejul să simt că încă nu sunt pregătit pe de-a-ntregul pentru cariera de om politic. Fără să știu dacă asta e de bine sau de rău. M-am hotărât, în cele din urmă, să las lucrurile să curgă în firescul lor. Dacă și astăzi, după un mandat întreg de parlamentar și funcții importante guvernamentale încă mă simt un om politic atipic, înseamnă că așa trebuie să fie.
- Că alegătorii vedeau, așezați pe umerii mei, epoleții pe care tocmai îi scosesem, era, până la urmă, rodnic din punct de vedere electoral. Poate că acestei imagini îi datorez și scorul destul de bun pe care l-am obținut, în procente, aproape 25%, cu mult mai bun decât cel obținut de Partidul Național Liberal la alegerile precedente (17%). Ceea ce, însă, m-a pus pe gânduri a fost faptul că unii dintre cei cu care copilărisem, colegi de promoție de la liceu, ba chiar dintre cei care, mai mari decât mine, îmi vorbeau cu dumneavoastră și mă tratau ca pe un domn mare, venit de la București. Nu reușeau să iasă din această adresare formală nici după ce făceam, în disperare, apel la amintirile comune. Viața ne risipise, care încotro, era greu să ne readune așa cum am fost. Ca și cum ai încerca să refaci coltucul de pâine din firimituri. Am acceptat cu resemnare această situație pe care nu o puteam îndrepta. Am mers prin ținuturile natale, m-am întâlnit cu rude și prieteni, ne-am amintit de pescuitul de la Dunăre, de biciul care alunga duhurile urecheate din bostănărie, de sărbătorile de la Poiana Bujorului. Dar, în același timp, cu tristețe în suflet, am înțeles că acea campanie electorală a anului 2020 a însemnat, oarecum, despărțirea de copilărie.
Comentează