Este ironic cum s-a întors roata istoriei pentru Donald Trump. El a ajuns la putere promițând să asculte de americanii sătui de războaiele nesfârșite, precum cel din Irak, și criticând dur liderii de atunci pentru greșelile făcute. Totuși, astăzi, situația pare să se repete într-un mod îngrijorător, informează CNN.
Deși Trump nu a dat încă ordinul pentru un atac asupra Iranului, el a trimis în zonă o flotă și un număr de avioane atât de mari, încât amintesc direct de pregătirile masive de dinaintea invaziei din 2003. Criticii se tem că, în ciuda promisiunilor sale de pace, președintele riscă să calce pe urmele lui George W. Bush, repetând aceleași erori de strategie și folosind un limbaj agresiv care ar putea arunca regiunea într-un nou conflict de amploare.
Pentru Casa Albă, această mobilizare ar putea constitui o pârghie în negocierile reluate la Geneva. Însă, în absența unui progres diplomatic major, retragerea forțelor fără un rezultat concret ar putea afecta prestigiul președintelui.
Trump a reiterat că Iranului nu trebuie să i se permită niciodată să obțină arma nucleară
Administrația Trump s-a construit pe mesajul mișcării „America First”, ostilă intervențiilor externe prelungite. Spre deosebire de perioada premergătoare invaziei Irakului, când administrația Bush a pregătit luni întregi opinia publică pentru conflict, chiar dacă pe baza unor informații ulterior contestate, actuala administrație a oferit justificări fragmentare și adesea contradictorii.
În discursul său privind Starea Națiunii, Trump a reiterat că Iranului nu trebuie să i se permită niciodată să obțină arma nucleară. Totuși, declarațiile sale au ridicat semne de întrebare, având în vedere că anterior susținuse că programul nuclear iranian fusese „anihilat”. Președintele a invocat, de asemenea, victimele americane din Irak, atribuite milițiilor sprijinite de Teheran, precum și reprimarea violentă a protestelor interne din Iran.
Un ecou istoric
Ecoul istoric al justificărilor din 2003 s-a făcut simțit atunci când Trump a vorbit despre programul balistic iranian. El a avertizat că Teheranul dezvoltă rachete capabile să amenințe Europa și, în perspectivă, teritoriul american.
Retorica amintește de declarațiile făcute de George W. Bush și de premierul britanic de atunci, Tony Blair, privind presupusa amenințare directă a Irakului asupra Occidentului. Ulterior, multe dintre acele afirmații s-au dovedit exagerate sau eronate.
Dincolo de retorică, o altă lecție a Irakului privește lipsa unei planificări adecvate pentru perioada post-conflict. Răsturnarea regimului lui Saddam Hussein a fost urmată de ani de instabilitate, fragmentare sectară și insurgentă.
În cazul Iranului, incertitudinile sunt la fel de pronunțate. Potrivit relatărilor CNN, șeful Statului Major Interarme, generalul Dan Caine, ar fi recunoscut dificultatea anticipării consecințelor unei schimbări de regim la Teheran. Comunitatea americană de informații estimează că, în eventualitatea unui vid de putere, Garda Revoluționară Islamică, aripa dură a sistemului, ar putea prelua controlul. Un astfel de scenariu nu ar garanta o orientare mai moderată sau mai favorabilă Washingtonului.
Calculul strategic și riscul de hubris
Istoria politicii externe americane arată că ipotezele privind comportamentul adversarilor pot eșua în contact cu realitatea complexă a Orientului Mijlociu. Chiar Trump avertiza, anul trecut, în Arabia Saudită, împotriva intervențiilor în societăți „pe care nu le înțelegem pe deplin”.
Întrebat de ce Iranul nu cedează presiunii americane, emisarul special Steve Witkoff sugera recent că președintele este surprins de lipsa unei capitulări. Însă Teheranul are propriile lecții istorice. Căderea unor lideri precum Moammar Gadhafi, în lipsa unor arme de distrugere în masă, a alimentat convingerea că un arsenal credibil poate reprezenta o garanție de supraviețuire a regimului.
În 2003, intervenția din Irak era prezentată drept o operațiune rapidă, de tip „șoc și groază”. Realitatea s-a dovedit mult mai complexă. În ultimele zile, Trump a respins public avertismentele privind dificultatea unui eventual conflict cu Iranul, sugerând că o confruntare ar putea fi „ușor de câștigat”.
Diplomație sau confruntare?
Negocierile mediate de Oman ar putea oferi o alternativă la escaladare. Însă succesul lor depinde de disponibilitatea Iranului de a face concesii pe care Trump să le poată prezenta drept o victorie politică.
Teheranul a indicat că ar putea negocia în privința nivelului de îmbogățire a uraniului, dar programul balistic rămâne un subiect sensibil. În plus, președintele american are propriile constrângeri interne: ar fi dificil să accepte un acord care să semene cu înțelegerea nucleară din era Barack Obama, pe care el însuși a denunțat-o.
Pentru Trump, tentația unei soluții militare poate fi puternică, mai ales într-un moment în care rețelele regionale ale Iranului sunt slăbite, iar economia țării este afectată de sancțiuni. Eliminarea programelor nucleare și balistice iraniene ar putea redesena echilibrul de putere în regiune și ar oferi Casei Albe o realizare majoră de politică externă.
În același timp, riscurile sunt considerabile: pierderi militare americane, victime civile și o posibilă destabilizare regională pe termen lung.
Dacă ar reuși să înlăture regimul ayatollahilor, Trump s-ar înscrie într-o listă de președinți — de la Jimmy Carter la Joe Biden — care nu au reușit să schimbe fundamental relația cu Teheranul.
Întrebarea rămâne dacă oportunitatea strategică percepută astăzi nu ascunde, de fapt, riscul repetării unei lecții costisitoare din trecut.
Comentează