Un nou studiu arată că împingerea organismului către distanțe de ultramaraton poate afecta direct globulele roșii, făcându-le mai rigide și, implicit, mai puțin eficiente în transportul oxigenului și eliminarea deșeurilor din corp.
Cercetarea, publicată în revista științifică Blood Red Cells & Iron, ridică semne de întrebare legate de impactul curselor extreme asupra sângelui, chiar dacă nu oferă, deocamdată, concluzii ferme privind efectele pe termen lung asupra sănătății.
Ce se întâmplă cu sângele după jogging extrem
Echipa internațională coordonată de biochimistul și geneticianul molecular Travis Nemkov, de la University of Colorado Anschutz Medical Campus, a analizat probe de sânge de la 23 de alergători de elită.
Aceștia au participat fie la cursa Martigny–Combes à Chamonix, 40 de kilometri, fie la celebra Ultra-Trail du Mont-Blanc, de 171 de kilometri, un ultramaraton considerat printre cele mai solicitante din lume.
Rezultatele sunt clare, cu cât distanța a fost mai mare, cu atât semnele de deteriorare a globulelor roșii au fost mai accentuate. Celulele au suferit leziuni mecanice, din cauza efortului fizic intens, dar și modificări moleculare interne.
Una dintre cele mai importante schimbări a fost rigidizarea globulelor roșii. Iar când aceste celule își pierd flexibilitatea, circulația lor prin vasele fine devine mai dificilă, iar organismul le elimină mai repede. Practic, sângele începe să arate semne de „îmbătrânire accelerată”, notează Science Alert.
În plus, mecanismul de reparare celulară cunoscut drept ciclul Lands a fost suprasolicitat la alergătorii de ultramaraton, semn că organismul a încercat să țină pasul cu daunele, fără a reuși complet.
„Nu avem îndrumări cu privire la faptul dacă oamenii ar trebui sau nu să participe la astfel de evenimente. Ceea ce putem spune este că stresul persistent dăunează celei mai abundente celule din corp”, a explicat Nemkov.
Un semnal de alarmă, dar fără concluzii definitive
Cercetătorii subliniază că eșantionul a fost redus și că diferențele dintre curse nu țin doar de distanță, ci și de ritm, altitudine sau condiții meteo. Așadar, nu se poate vorbi despre o relație directă de tip cauză–efect.
Interesant este însă un alt detaliu. Leziunile observate la alergătorii de ultramaraton seamănă izbitor cu cele apărute în cazul sângelui depozitat pentru transfuzii.
Biochimistul și biologul molecular Angelo D'Alessandro, tot de la University of Colorado Anschutz Medical Campus, spune că înțelegerea acestor mecanisme comune ar putea ajuta la îmbunătățirea modului în care sângele este stocat pentru uz medical.
Pe scurt, ultramaratonul rămâne o probă de anduranță spectaculoasă, dar și un experiment biologic extrem. Corpul rezistă, însă plătește un preț la nivel microscopic. Cât de mare și cât de durabil este acest preț, rămâne o întrebare deschisă pentru viitoarele cercetări.
Comentează