La începutul anilor 1900, o lume întreagă a rămas mască în fața unei povești greu de crezut: un cal pe nume Hans părea să fie un adevărat geniu. Oamenii și cercetătorii de atunci erau convinși că animalul știe să citească în germană, că recunoaște stilul marilor pictori și că poate rezolva probleme de matematică la care mulți dintre noi s-ar chinui serios.
Deși astăzi ni se pare evident că ai nevoie de un muzician școlit, nu de un cal, pentru a face diferența între o piesă de Chopin și una de Ceaikovski, pe atunci lucrurile nu erau atât de clare. În acea perioadă, entuziasmul era atât de mare încât mulți credeau că minunile sunt posibile, iar limitele inteligenței animale nu fuseseră încă explorate cu rigoarea științifică de acum.
În anul 1900, Wilhelm von Osten, un profesor de matematică din Germania, s-a hotărât să spargă tiparele convenționale. Obosit de limitările educației exclusiv umane, și-a propus un experiment ambițios: să antreneze un cal în arta numerelor.
Un simplu animal transformat într-un „student”
Timp de patru ani, von Osten a dedicat nenumărate ore, transformând un simplu animal într-un „student” dedicat unui program de matematică avansată pentru ecvidee. Rezultatele au depășit orice așteptare. Hans, calul său, răspundea la întrebări printr-un sistem de bătăi din copită.
De exemplu, la o problemă de aritmetică, lovea pământul de un număr de ori egal cu soluția corectă.
Mai mult, părea că Hans putea citi în germană și chiar să „scrie”, utilizând aceeași metodă: atribuia fiecărei litere a alfabetului un număr (A=1, B=2, ș.a.m.d.) și „batea” literele pentru a forma nume sau chiar propoziții complete.
În plus, fără a avea vreo pregătire artistică, se presupunea că el putea identifica pictori renumiți după lucrările lor. Hans cel Deștept, așa cum a fost numit, a devenit rapid o veritabilă celebritate.
Mulțimi impresionante de oameni veneau să-l vadă în acțiune, fascinați de acest animal extraordinar. Interesul stârnit de Hans nu a fost limitat doar la publicul larg. Savanți renumiți au fost la fel de uimiți, deși, firesc, nu au lipsit nici vocile sceptice.
După secole de istorie comună în care caii fuseseră, în cel mai bun caz, animale de povară sau de călărie, ideea că un exemplar al speciei ar putea atinge inteligența unui contabil era, pentru mulți, de neacceptat.
Astfel, în 1904, Ministerul Educației din Germania a înființat o comisie specială, însărcinată să investigheze fenomenul. Timp de un an și jumătate, Hans a fost supus unor teste riguroase, derulate în condiții controlate, uneori chiar și în absența dresorului său.
Concluzia comisiei a fost una surprinzătoare: nu exista niciun trucaj evident, iar calul continua să răspundă corect aproape la fel de des. Această constatare, deși incompletă, era, într-un fel, corectă, așa cum avea să demonstreze ulterior știința.
Adevărul din spatele marelui mister
Adevărul din spatele misterului avea să fie dezvăluit de către psihologul și biologul Oskar Pfungst. Acesta a conceput o serie de experimente mult mai riguroase și ingenioase.
În unele dintre ele, persoana care punea întrebările nu era vizibilă pentru Hans, eliminând astfel o potențială sursă de indicii vizuale.
Într-o altă serie de teste, chiar și cel care formula întrebarea nu cunoștea răspunsul corect, eliminând orice posibilitate de influență conștientă sau inconștientă asupra calului. Rezultatele au fost elocvente și au spulberat iluzia.
Atunci când persoana care punea întrebarea nu știa răspunsul, nici Hans nu „știa” să-l ofere. Mai mult, în condițiile în care Hans nu putea observa reacțiile oamenilor din jurul său, performanța sa nu era cu nimic superioară celei a oricărui alt cal obișnuit.
Pfungst a realizat că Hans nu efectua calcule matematice și nu înțelegea limba germană în sensul uman. În schimb, calul era un observator excepțional al expresiilor faciale și al posturii corpului celor care cunoșteau răspunsul.
Momentul crucial era acela în care Hans ajungea la numărul corect de bătăi de copită: publicul, adesea inconștient, reacționa printr-o subtilă modificare a posturii, o ușoară încordare a mușchilor faciali sau o privire, semnale pe care calul le interpreta drept „stop”.
Recompensa pentru această interpretare corectă a semnalelor era, invariabil, un cub de zahăr.
Hans, calul „deștept”, nu a reușit să ne învețe matematica, dar povestea sa a oferit lumii științifice o lecție mult mai profundă și esențială: importanța fundamentală a designului experimental riguros și necesitatea absolută de a elimina orice indiciu involuntar, orice preconcepție pe care cercetătorii le-ar putea oferi, chiar și inconștient.
După ce misterul a fost elucidat, interesul publicului pentru Hans a scăzut rapid. A fost înrolat în Primul Război Mondial, iar soarta sa, deși incertă în detalii, se pare că l-a dus fie spre a fi împușcat, fie spre a fi consumat ca hrană de către trupele implicate în conflict.
Comentează