Rapsodul Domnica Trop, considerată "privighetoarea" de la marginea lumii, una dintre vocile care veneau din lumea veche a satului, a decedat, luni, la vârsta de 87 de ani.
Rapsodul Domnica Trop trăia în mijlocul munţilor Mehedinţiului, la Izverna, într-o casă bătrânească, răzleţită de restul lumii, iar de câte ori avea posibilitatea, când cineva străin îi trecea pragul, mărturisea că s-a născut cu cântecul pe buze, mama ei fiind una dintre bocitoarele de seamă ale satului. Prima ei ieşire pe scenă a fost la 27 de ani, când învăţătorul Vasile Căpăstraru i-a prezentat-o Mariei Ciobanu şi lui Ion Dolănescu, în 1973, când în sat s-a organizat un spectacol folcloric, scrie Agerpres.
"Aceşti mari artişti m-au dus, tot în 1973, la Festivalul Maria Tănase din Craiova, unde mi s-a înmânat un premiu special şi de atunci am început să cutreier ţara în lung şi lat, prin intermediul radioului, desigur, că nu pot pleca de acasă, să-l las pe Gheorghe, bărbatu-miu, singur cu vitele şi toate cele", declara, pentru Agerpres, Domnica Trop, în iulie 2014.
Repertoriul Domnicăi Trop este bogat în piese muzicale străvechi, multe fiind împrumutate de interpreţi renumiţi din ţară. Are puţine discuri, dar cântecele ei au devenit celebre în lumea iubitorilor de folclor autentic.
"Cele mai renumite sunt: 'Mărie, Mărie', 'S-o legat, neică, legat', 'Ursitoare, ursitoare', 'Fire-al naibului de dor', 'Şarpe, şarpe din dudău'. Le-am cântat şi le cânt şi acum. În ele se află sufletul neamului meu, freamătul codrului din apropiere, zborul păsărilor ce-mi umbresc câteodată ochiul", povestea dada Domnica, aşa cum îi spuneau oamenii de sat.
Pereţii odăilor erau tapisaţi cu chilimuri ţesute de mâna ei şi a fetelor, iarna, "când afară şuieră vântul ca zmeul din povestea lui Eminescu" şi nu e nimic de făcut pe lângă casă.
"Când m-am dus la Bucureşti, Marioara Murărescu mi-a promis că mă aşteaptă în gară, dar ca să mă recunoască mi-a cerut să vin îmbrăcată în costum popular. Aşa am făcut. Se uita lumea la mine ca la urs, eu nu ştiu acum dacă costumul popular pe care-l moştenisem de la mama era de vină sau fiindcă mă văzuseră la televizor", şi-a amintit Domnica Trop.
În lada cu zestre păstra în jur de 20 de costume populare, de fiecare dintre ele având legată câte o amintire. "Sunt unice şi valoroase. Mulţi au vrut să mi le cumpere, dar eu am refuzat. Ar fi ca şi cum mi-aş vinde fiinţa", spunea Domnica Trop.
Ea era mândră că zestrea ei cea mai mare erau cântecele: "Eu nu am pretenţie să fiu plătită, pentru că înlăuntrul meu sute de cântece îmi sunt zestre. Ar trebui ca cineva să se gândească şi să le salveze. Eu mor mâine, poimâne şi ele vor pieri odată cu mine", spune dada Domica şi îşi ştergea pe furiş o lacrimă.
Cel mai celebru rapsod al Mehedinţului avea un glas magic, inegalabil, potrivit pentru cântecul popular: "Foaie verde ca aluna, sara când răsare luna, Sara scârţăie fântâna şi mândra face cu mâna, Cu mâna, cu mânica, să mă duc până la ea, Ca să-i sărut guriţa, ca să-i sărut guriţa, măi, Guriţa şi ochiu-al drept, care mă face ca s-aştept, Guriţa şi ochiu-al stâng, care mă face să plâng".
Cântecul "Sara când răsare luna" a fost preluat şi de Angelica Stoican, de Niculina Stoican şi de nepotul dadei Domnica, Petrică Mîţu Stoian. "Acesta şi celălalte în care mi-am lăsat inima şi dorul vor fi duse mai departe, ele vor umbla prin lume şi nu ştiu, zău, dacă cineva îşi va mai aminti că au pornit de aici, din Izverna, locul unde am deschis ochii şi am rămas, că dacă eu plecam, nu ştiu dacă locurile acestea nu s-ar fi părăsit", afirma cu nostalgie Domnica Trop.
În noiembrie 2013 Comisia naţională pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial i-a acordat Domnicăi Trop titlul de Tezaur Uman Viu. I s-a spus că a fost cinstită cu această distincţie fiindcă a devenit un reper al muzicii populare româneşti şi păstrător al cântecului autentic vechi, specific Olteniei de sub munte.
Odată cu Domnica Trop dispare o voce unică şi se închide încă o uşă spre cântecul şi satul românesc autentic.
Comentează