Fostul ministru al Justiției și fost judecător al Curții Constituționale, Tudorel Toader, a publicat un nou fragment din cartea de memorii la care lucrează, „Doi ani, două luni și două zile la Ministerul Justiției”, volum care urmează să apară în prima parte a anului viitor. În cea de-a doua intervenție publică, profesorul de drept abordează ceea ce numește „epopeea neavizării Codurilor penale”, un subiect intens disputat în perioada mandatului său.
Toader afirmă că dezbaterea publică a fost, încă de la început, marcată de confuzii grave și de formule simplificatoare, folosite inclusiv în discursul politic. „În spațiul public s-a vorbit mult, și adesea greșit, despre «Codurile penale»”, notează fostul ministru, subliniind că, în realitate, există „un singur Cod penal și un singur Cod de procedură penală”, două texte fundamentale care trebuie tratate „cu rigoare, nu cu sloganuri”.
Potrivit acestuia, necesitatea modificării celor două coduri nu avea o motivație politică, ci una strict juridică. La momentul preluării mandatului, în 2017, existau numeroase decizii de neconstituționalitate ale Curții Constituționale care trebuiau integrate în legislația penală, situație care impunea corecturi tehnice și coerente.
Consultări, proiecte guvernamentale și traseul parlamentar
În fragmentul publicat, Tudorel Toader descrie demersurile inițiate la nivelul Ministerului Justiției pentru revizuirea Codului penal și a Codului de procedură penală. El arată că, în aprilie 2017, a transmis o scrisoare întregului sistem judiciar, solicitând propuneri de modificare „într-un exercițiu de transparență și consultare reală”, termenul fiind ulterior prelungit la cererea CSM.
Ulterior, în iulie 2017, Guvernul a aprobat proiectul de lege pentru modificarea Codului penal, în acord cu deciziile CCR și cu directiva europeană privind confiscarea extinsă, iar în noiembrie 2017 a fost adoptat și proiectul de modificare a Codului de procedură penală, corelat cu alte decizii ale Curții și cu directiva privind prezumția de nevinovăție. „Ambele proiecte au fost transmise Parlamentului”, precizează fostul ministru.
În Legislativ, însă, spune Tudorel Toader, inițiativele au intrat „într-o altă logică”. Proiectele au fost preluate de Comisia specială pentru sistematizarea legislației în domeniul justiției, care a adăugat „numeroase alte soluții legislative”, schimbând semnificativ substanța inițiativelor, înainte ca legile să fie adoptate și trimise la promulgare.
Deciziile CCR și abandonarea proiectelor
Controlul de constituționalitate a priori a devenit inevitabil, iar Curtea Constituțională a constatat că „multe dintre soluţiile legislative adăugate în Parlament erau neconstituționale”. Tudorel Toader subliniază explicit că „nici una dintre soluțiile legislative inițiate de către MJ nu a fost declarată neconstituțională”.
Cu toate acestea, potrivit fostului ministru, Parlamentul nu a continuat procedura legislativă și nu a pus textele în acord cu deciziile Curții Constituționale, deși acestea fuseseră pronunțate înainte de promulgare. „Proiectele au fost abandonate”, notează el, descriind blocajul care a urmat.
În acest context, Toader afirmă că a apărut ideea preluării soluțiilor prin ordonanță de urgență, fiind pus în fața unor proiecte de OUG care modificau Codul penal și Codul de procedură penală și despre care se susținea că trebuie „avizate” de Ministerul Justiției.
Refuzul avizării ordonanțelor de urgență
Fostul ministru precizează că respectivele proiecte nu erau inițiative ale Ministerului Justiției, ci texte „venite din alte centre de reflexie”. „Nu le-am însușit. Motivul era simplu. Nu erau îndeplinite condițiile constituționale pentru o ordonanță de urgență”, explică Tudorel Toader.
Acesta arată că programul de guvernare nu poate constitui, prin el însuși, o situație extraordinară, iar „dorința de a introduce soluții mai favorabile inculpaților” nu justifică recurgerea la ordonanțe de urgență. „Constituția și jurisprudența CCR sunt foarte clare în această privință”, subliniază el.
Toader respinge și argumentul termenului de 45 de zile invocat în spațiul public, calificându-l drept „o confuzie, voită sau nu”. El explică faptul că această obligație există doar în cazul controlului de constituționalitate a posteriori, nu și în situația unor proiecte de lege analizate înainte de promulgare.
„Drumul lung, dar constituțional”
În finalul fragmentului, fostul ministru invocă jurisprudența CCR care interzice Guvernului să se substituie Parlamentului prin ordonanțe de urgență ce preiau proiecte aflate în dezbatere legislativă, arătând că existau precedente clare în acest sens. Toate aceste considerente l-au determinat să refuze avizarea, sau „mai corect spus, însușirea”, proiectelor de ordonanță.
„Nu pentru a bloca reforma, ci pentru a o menţine în limitele statului de drept”, scrie Tudorel Toader, adăugând că nu a crezut nici atunci, și nu crede nici acum, că soluția era evitarea Parlamentului sau a controlului de constituționalitate. El descrie perioada respectivă ca fiind una de presiune politică intensă și de „tentație a scurtăturilor”, afirmând că a ales „drumul lung, dar constituțional”, cu „costuri personale”, dar cu „conștiința împăcată”.
Postarea integrală a lui Tudorel Toader
„Epopeea «neavizării Codurilor penale»!
Cum am promis, revin cu un nou fragment din cartea de memorii la care lucrez, «Doi ani, două luni și două zile la Ministerul Justiției», carte care urmeazp să vadă lumina tiparului în prima parte a anului care vine.
În fragmentul de azi, este vorba despre epopeea «neavizării Codurilor penale».
«În spațiul public s-a vorbit mult, și adesea greșit, despre „Codurile penale”. Am simțit nevoia, încă de atunci, să fac o precizare elementară, dar necesară: nu avem „Coduri penale”, la plural. Avem un singur Cod penal și un singur Cod de procedură penală. Două texte fundamentale, distincte, care trebuie tratate cu rigoare, nu cu sloganuri.
Când am ajuns la Ministerul Justiției, în 2017, era limpede că aceste coduri aveau nevoie de corecturi. Nu din motive politice, ci pentru că, de-a lungul anilor, Curtea Constituțională pronunțase numeroase decizii de neconstituționalitate care trebuiau integrate. În aprilie 2017, am trimis o scrisoare către întregul sistem judiciar – instanțe, parchete, facultăți de drept, practicieni – cerând propuneri de modificare, într-un exercițiu de transparență și consultare reală. La solicitarea CSM, termenul a fost prelungit.
În iulie 2017, Guvernul a aprobat proiectul de lege pentru modificarea Codului penal, în acord cu deciziile CCR și cu directiva europeană privind confiscarea extinsă. În noiembrie 2017, a urmat proiectul de modificare a Codului de procedură penală, pentru punerea în acord cu alte decizii ale Curții și cu directiva privind prezumția de nevinovăție. Ambele proiecte au fost transmise Parlamentului.
Acolo însă, lucrurile au intrat într-o altă logică. Proiectele au ajuns la Comisia specială pentru sistematizarea legislației în domeniul justiției, care a adăugat numeroase alte soluții legislative. Substanța inițiativelor a fost schimbată semnificativ. Legile au fost adoptate rapid și trimise la promulgare.
Controlul de constituționalitate a priori a fost inevitabil. Curtea Constituțională a constatat că multe dintre soluţiile legislative adăugate în Parlament erau neconstituționale. Nici una dintre soluțiile legislative inițiate de către MJ nu a fost declarată neconstituțională. Ce a urmat a fost faptul că Parlamentul nu a mai continuat procedura legislativă. Nu a pus textele în acord cu deciziile CCR, deși acestea fuseseră pronunțate în controlul a priori, iar proiectele au fost abandonate.
În acest context, a apărut ideea preluării soluțiilor prin ordonanță de urgență. Am fost pus în fața unor proiecte de OUG care modificau Codul penal și Codul de procedură penală. Se spunea că ele trebuie „avizate” de Ministerul Justiției. În realitate, nu erau inițiative ale ministerului. Erau texte venite din alte centre de reflexie, ca să folosesc o formulă elegantă.
Nu le-am însușit. Motivul era simplu. Nu erau îndeplinite condițiile constituționale pentru o ordonanță de urgență. Programul de guvernare nu este, prin el însuși, o urgență. Nici dorința de a introduce soluții mai favorabile inculpaților nu poate fi justificată ca situație extraordinară. Constituția și jurisprudența CCR sunt foarte clare în această privință.
S-a invocat și ideea termenului de 45 de zile. O confuzie, voită sau nu. Obligația de a pune o lege în acord cu deciziile CCR în 45 de zile există doar atunci când Curtea se pronunță asupra unei legi deja în vigoare, în control a posteriori. De data aceasta, vorbeam de proiecte de lege, analizate înainte de promulgare. Parlamentul putea continua procedura de legiferare, dar nu era obligat să o facă. Dacă o făcea, trebuia să respecte deciziile Curții.
În plus, jurisprudența CCR interzice Guvernului să se substituie Parlamentului prin ordonanțe care preiau proiecte aflate în dezbatere legislativă. Existau precedente clare, inclusiv în materia educației.
Toate acestea m-au făcut să refuz avizarea – sau, mai corect spus, însușirea – acelor proiecte. Nu pentru a bloca reforma, ci pentru a o menţine în limitele statului de drept. Nu am crezut nici atunci, și nu cred nici acum, că soluția era evitarea Parlamentului, a controlului de constituționalitate sau transferul de responsabilitate.
A fost o perioadă în care presiunea politică era mare, iar tentația scurtăturilor, și mai mare. Eu am ales drumul lung, dar constituțional. Cu costuri personale. Cu multe neînțelegeri. Dar cu conștiința împăcată că, în acel moment, am apărat nu un interes, ci exigenţele statului de drept.»
Comentează