În România, există momente când politica își scoate masca democratică și rămâne, în esență, o luptă pentru pârghiile care decid cine rămâne în picioare și cine cade. Nu bugetul, nu discursurile, nu „reformele”, ci acel mecanism fin, tăcut și teribil de eficient prin care un dosar poate deveni, peste noapte, destin.
De aceea, ori de câte ori se apropie numirile la vârful marilor parchete, aerul se îngroașă. Nu pentru că ar începe, automat, o epocă a justiției perfecte, ci pentru că începe competiția pentru controlul unei chei. Când e folosită politic, justiția devine cheia care deschide sau închide uși în politică, administrație, afaceri. Iar cine are cheia, are timp. Cine n-o are, trăiește pe muchie.
Procedura declanșată la început de ianuarie 2026 nu e, în sine, o noutate procedurală. Dar e o noutate în efectele ei politice, pentru că vine după o dublă reașezare de putere, adică parlamentarele din 2024 și prezidențialele din 2025, și într-un moment în care noul echilibru încă se negociază la sânge. Ministerul Justiției a pornit selecția pe 8 ianuarie, cu termen de depunere 9 februarie, interviuri la final de februarie și trimiterea propunerilor către CSM pe 2 martie, înainte ca președintele să aibă ultimul cuvânt prin decret.
„Dosarul” ca instrument de guvernare
În astfel de momente, revine obsesia veche, rostită cândva de un politician celebru și repetată apoi ca un refren cinic: „Nu avem toată puterea până nu luăm și Justiția.” Citatul spune ceva incomod despre instinctele politicii românești, unde persoanele care controlează instituțiile de forță controlează și frica.
Spectrul unei noi „dosariade” nu vine din probe, ci din memorie. România a mai trăit perioade în care ancheta penală a fost percepută ca armă politică, iar această amintire colectivă e suficientă pentru a produce conformism. Nu e nevoie de abuzuri demonstrabile, e suficientă credința că ele sunt posibile.
În acest context, nu e deloc secundar cine face propunerile pentru șefia marilor parchete. Ministrul justiției devine piesa centrală a jocului, prins între obligația legală de a selecta și presiunea politică de a livra. Toată lumea știe că aceste funcții nu sunt niciodată complet apolitice. Ministrul propune, CSM avizează, președintele numește. În această triangulație, ministrul devine pivotul perfect, iar Radu Marinescu va trebui să livreze sau să devină el însuși ținta atacurilor. O eliminare a acestia din peisaj ne-ar putea reapune în situația din 2013, când Victor Ponta, premier și interimar la Justiție, a propus-o pe Kovesi șefă la DNA. A avut timp să regrete în anii următori.
Între prietenie pe interes și „era Kovesi”
După numiri, dinamica dintre Cotroceni și PSD poate intra într-o zonă și mai dură. Până acum, Nicușor Dan a surprins cu atașamentul său față de social-democrați. După episodul numirii șefilor marilor parchete, inevitabil o să apară tentația clasică a puterii totale. Azi șefii parchetelor, mâine alte numiri-cheie, începând cu serviciile, poimâine liniștirea sau iritarea unor dosare, în funcție de cine trebuie „convins” și cine trebuie „pedepsit” electoral.
Întrebarea finală, pe care putem doar să o aruncăm ca o monedă într-o fântână, rămâne cea mai grea: ne întoarcem la abuzuri sau rămânem în amorțeala ultimilor ani? Problema e că ambele pot coexista. Poți avea și spectacol cu cătușe, și zone de impunitate.
Când numirile sunt percepute ca monedă de schimb, chiar și un profesionist autentic intră în funcție cu o umbră pe frunte: „Al cui e?”. De aceea, adevărata miză a perioadei ianuarie-martie 2026 nu e doar cine va conduce PÎCCJ, DNA și DIICOT, cu mandate care se eliberează la final de martie și la mijloc de aprilie. Miza e dacă România mai poate trăi fără să-și traducă politica în dosare și dosarele în politică. Dacă nu, atunci refrenul acela cinic („până nu avem justiția…) nu mai e doar o amintire. (Re)Devine un program.
Comentează