Un simplu „îmi pare rău” pare adesea insuficient, o observație validată acum de o cercetare recentă. Aceasta sugerează că utilizarea unui limbaj mai bogat, a unor cuvinte mai lungi și mai elaborate, conferă scuzelor o aură de sinceritate, semnalând un efort și o implicare reală din partea celui care le rostește.
Psihologii interpretează acest fenomen ca pe o percepție colectivă: un limbaj mai sofisticat sugerează că persoana vinovată a investit energie autentică în exprimarea regretului. Recunoașterea greșelilor este, prin natura ei, un act dificil, așa cum explică psihologul Tara Quinn-Cirillo.
Ea implică vulnerabilitate, iar din perspectiva evoluției umane, vulnerabilitatea nu a fost niciodată un scut protector. De aceea, reflexul de a evita scuzele autentice este adânc înrădăcinat în comportamentul nostru.
Cu toate acestea, modul în care alegem să ne cerem iertare are consecințe semnificative asupra felului în care suntem percepuți de ceilalți, o realitate subliniată și de publicația The Guardian.
Istoria recentă este presărată cu numeroase exemple de „scuze” care, în loc să repare, au produs mai mult rău.
Actorii Ashton Kutcher și Mila Kunis, de pildă, au încercat să justifice scrisorile lor de sprijin pentru fostul coleg Danny Masterson, condamnat pentru viol, printr-un videoclip perceput ca rigid și calculat. Reacția publicului a fost una de lipsă de autenticitate.
Cazuri celebre
La rândul lor, politicieni precum Boris Johnson au oferit scuze repetate în timpul scandalurilor izbucnite în pandemie, dar tonul lor mecanic le-a anulat impactul.
Ulterior, chiar el a descris acele momente drept „patetice” și „slugarnice”, confirmând suspiciunea publică privind absența unui regret real. Există și reversul medaliei, scuzele care alunecă în extremă, devenind exagerat de dramatice.
Fostul ministru britanic Liam Byrne, de exemplu, a redactat un text în care își condamna vehement propria glumă – celebrul bilețel din 2010 cu mesajul „nu mai sunt bani” –, o glumă pe care opoziția o transformase într-o armă politică de-a lungul anilor.
Unii cititori au găsit declarația sa mai degrabă excesivă decât necesară. O declarație clasică de tipul „sorry, not sorry” rămâne cea a lui Harvey Weinstein, care, deși și-a cerut scuze, și-a justificat comportamentele prin „regulile diferite” ale anilor ’60 și ’70.
Astfel de explicații diluează mesajul de regret și transmit o lipsă evidentă de responsabilitate. Exemplarele istorice ne arată, de asemenea, că uneori scuzele vin cu o întârziere uimitoare.
Florența a retractat exilul lui Dante abia după șapte secole, iar Vaticanul a recunoscut în 1996 că Galileo avusese dreptate în privința mișcării Pământului, fără însă a-și cere scuze explicit.
În astfel de cazuri, reparațiile simbolice au o valoare limitată dacă nu sunt însoțite de o recunoaștere clară a greșelilor.
Specialiștii subliniază că o scuză convingătoare este construită pe trei piloni esențiali: capacitatea de reflecție asupra faptei, asumarea responsabilității și, nu în ultimul rând, dorința sinceră de schimbare.
Așadar, nu este doar o chestiune de a alege cuvinte lungi sau sofisticate, ci de a manifesta o disponibilitate reală de a învăța din propriile greșeli. Știința confirmă, astfel, ceea ce oamenii simt intuitiv: autenticitatea nu poate fi mimată la nesfârșit.
O scuză bine formulată, sinceră și asumată are puterea de a reconstrui încrederea, în timp ce o declarație formală și lipsită de conținut riscă să amplifice neîncrederea și să adâncească rănile.
Comentează