Nicușor Dan a aruncat duminică, 21 decembrie, o idee cu potențial exploziv. Președintele vrea „un referendum” în rândul magistraților, cu o singură întrebare (dacă CSM acționează în interes public sau în interesul unui grup din interiorul sistemului). Concluzia politică este anunțată dinainte: dacă răspunsul majoritar ar fi că CSM nu reprezintă interesul public, „CSM va pleca de urgență”.
Numai că, strict juridic, nu există temei pentru un astfel de „referendum” inițiat de președinte în interiorul corpului magistraților. Constituția vorbește despre referendumul prin care președintele „poate cere poporului” să-și exprime voința, după consultarea Parlamentului, pe probleme de interes național, nu despre consultări electorale în interiorul unei profesii.
La fel, nici efectul invocat („CSM pleacă”) nu există ca mecanism automat. Revocarea membrilor aleși ai CSM e reglementată, cu condiții și proceduri, iar inițiativa revocării aparține magistraților, nu Președinției.
Când politica se împiedică de drept
De aici și reacțiile previzibile. Opoziția a început deja să vorbească despre suspendarea președintelui, pe motiv de ingerință și încălcarea separației puterilor, iar în spațiul juridic se discută inclusiv despre un posibil conflict juridic de natură constituțională care ar putea ajunge la CCR, dacă președintele CSM ar face sesizarea.
Și totuși, tocmai aici apare paradoxul util. Faptul că ideea e greu, dacă nu imposibil, de pus în operă ca instrument juridic nu înseamnă că e inutilă ca instrument de clarificare publică. Dacă „referendumul” devine o consultare internă asumată de sistem, organizată în regie proprie, el poate funcționa ca barometru, nu ca ghilotină.
Mai ales în contextul în care scandalul din jurul documentarului Recorder și al acuzațiilor de „justiție capturată” a produs o emoție publică reală, proteste și o presiune crescută asupra instituțiilor.
De ce un referendum intern ar fi o idee bună
Pentru că, pe fond, probabilitatea cea mai mare este ca o asemenea consultare să confirme masiv status quo-ul, nu revolta. Petiția apărută după documentarul Recorder a strâns în jur de 800 de semnături. O analiză a listelor publice a indicat circa 700 de magistrați în activitate și aproximativ 100 de semnatari pensionari.
Raportat la dimensiunea sistemului (mii de posturi de judecător și procuror), vorbim de o masă critică vizibilă, dar nu majoritară. Semnatarii sunt aproximativ o zecime din totalul magistraților, cu o pondere mult mai mică la judecători (în jur de 5–6%) și semnificativ mai mare la procurori (aproape de o cincime, în funcție de reperul folosit).
Asta schimbă complet scenariul. În loc să rămână prizonierul unei suspiciuni generale („sistemul e în revoltă, deci CSM e delegitimat”), statul ar primi, în sfârșit, o fotografie clară despre cât e nemulțumire autentică, cât e competiție de putere internă, cât e zgomot și cât e majoritate tăcută.
Win-win: și pentru președinte, și pentru CSM
Dacă majoritatea magistraților votează pro-CSM, Nicușor Dan își rezolvă, politic, una dintre cele mai toxice dileme. Președintele scapă de tentația de a conduce „justiția prin microfon” și de presiunea unui grup minoritar, dar foarte vocal, care cere resetări rapide și „reveniri la butoane” sub eticheta reformei. În același timp, își păstrează rolul legitim de a împinge discuția către dovezi, nu către lozinci.
Și CSM ar avea de câștigat. Pentru că, dacă revolta e într-adevăr limitată ca amploare, o consultare transparentă ar demonta ideea că „sistemul” e împotriva Consiliului, ar reduce presiunea publică și ar scoate din joc dramatizările permanente care paralizează orice dezbatere serioasă despre reforme, carieră, inspecție, răspundere și echilibru instituțional.
Mai important, după o astfel de clarificare, ai șansa unei perioade de stabilitate în care reformele, cele reale, nu cele de tip „schimbăm oamenii ca să schimbăm justiția”, pot fi discutate fără isterie și fără tentația de a reinstaura „epoci” în care puterea din sistem se concentra în câteva mâini și producea, inevitabil, abuzuri și frică. Iar dacă, prin excepție, consultarea ar arăta o ruptură mare, tot ar fi util, pentru că ar obliga pe toată lumea să revină la singurul teren corect – cel al procedurilor legale, nu al ultimatumurilor.
Comentează