Psihiatrul Gabriel Diaconu analizează crima de la Cenei și explică de ce omorul a fost comis în trei. Diaconu dezvăluie ce rol simbolic a jucat fiecare uciaș și spune că acești copii fuseseră supuși cruzimii umane fiind probabil criticați și judecați.
O crimă mioritică. De ce invidia ucide mai mult decât corupția. Ce împinge niște copii să omoare un copil.
Atenție: text lung. Pentru reels & tik-toks, n-ați ajuns unde trebuie.
Faptele sunt următoarele: trei adolescenți din Cenei, Timiș, doi de 15 ani și unul de 13 ani, au ucis pe un prieten de-al lor. Fapta a fost cu premeditare, motivul ar fi fost răzbunarea/ invidia. Victima a fost lovită cu toporul și cu cuțitul de doi dintre ei, unul de 15 și unul de 13 ani. Ulterior corpul victimei a fost profanat, făptașii au căutat să-și șteargă urmele. L-au incendiat (parțial).
Ce e ciudat e că ulterior l-au îngropat în grădina unuia dintre făptași (?)
Textul meu caută să creioneze o înțelegere psihologică a motivelor, nu dintr-o perspectivă penală sau comportamentală per-se, cât mai degrabă simbolică și psihodinamică.
Voi căuta să reflectez, la final, asupra realității că la vârsta aceasta, de 13 - 15 ani, suntem pe "cuspa" discernământului.
***
Trăim într-o lume care include cruzimea. Folosește cruzimea. O administrează comportamental
De la floarea ofertantă care consumă gâza, sursă de hrană, la puiul care-și aruncă fratele din cuib, proaspăt eclozat, ca să-și asigure supremația,
De la haita care izolează puiul mai slab, la gura care mușcă lacom ca să suprime viața, pentru reglarea dinamicii de grup,
Pe cât suntem înconjurați de frumusețea și diversitatea vieții, pe atât de multă moarte e împrejur.
Însuși acest concept, de cruzime, are doi piloni: unul adânc înrădăcinat în conceptul de morală, unde cruzimea e adaosul gratuit de violență, celălalt în spiritul pios al divinului, unde scânteia vieții trebuie protejată cu orice preț, și până și sacrificiul capătă un sens ritualic, înafara căruia apare păcatul.
Ne uităm la cruzime și avem o reacție de revulsie. Ne uităm cu fascinație. Resimțim forma agravată, accentuată a violenței,
Pentru că presupunem că dincolo de exces mai există ceva. Bucuria paradoxală, euforia și satisfacția făptașului. Dar și actul "sensului fără sens", adică săvârșitul vieții pentru nimic, pentru un bizar divertisment, pentru plăcere. Pentru stimularea simțurilor.
***
Când Cain și Abel sunt chemați să ardă ofrande pentru Zeul lor nu sunt altceva decât copii. Piatra cu care Abel e lovit n-are în spate, cu adevărat, o "precumpănire". În sensul metaforic al poveștii, nebunia care-l conduce pe Cain să comită primul fratricid e fructul durerii morale. Muncise la fel de mult, iubea cu aceeași ardoare "tatăl ceresc", ce vină avea el până la urmă că fumul rugului nu se ridica la fel de sus?
***
Știm, despre violență, că este o trăsătură proprie omului, care de bună seamă e altoită și profund influențată de grup, comunitate și societate. Puși în contextul, și cu psihologia și sociologia violenței, suntem capabili să ucidem de la vârste mici, sau foarte mici. Atât animale, cât și alți oameni.
Această capabilitate este reprimată, reformată și "sculptată" cultural. De aici trebuie să înceapă analiza, de la faptul că "umanitatea" din noi introduce veritabile "obiecții morale" la violență și cruzime pe care mai întâi trebuie să le definească.
Propunerea este că aceste "obiecții", la vârstă mică sau foarte mică, nu pot fi înregistrate decât în sensul metaforei. Pentru universul unui copil mic conceptele de "bine" și "rău" sunt ubicue, particulare, obligatoriu egocentrice și, de acolo, trec prin drumul greu al trecerii de la general- la particular (analiză) și apoi de la particular la general (sinteză).
Unealta analizei, la copil, e alegoria, povestea morală. Simpla observație empirică a unui act de violență și/ cu cruzime nu crează decât un răspuns comportamental de tip fight/flight/freeze respectiv posibilă emulație, imitarea lui.
Vedem copii care au asistat la acte de agresiune cum devin agresivi. Vedem copii care au fost agresați cum se comportă, ulterior, aidoma. În spate este acest "peisaj abstract" condus de emoții, de trăiri interne care nu sunt populate de justificare sau argument logic. Doar căutarea "echilibrului" respectiv "cunoașterii" prin experiment.
***
Suntem noi, adulții, cei care-i învățăm pe copii "să nu facă rău". Suntem noi, adulții, care le dăm deprinderi și le colorăm relieful imaginar cu simboluri ale binelui și moralității acestuia.
***
Trebuie deci, reciproc, că un prim ingredient pentru homicidul de la Timiș, o crimă de tip "Cain vs. Abel" multiplicat, personajul cu adevărat interesant - psihodinamic - e "părintele ceresc". Și atunci discuția, obligatoriu, e transportată la nivelul responsabilității, pentru faptă, în cele patru familii.
De ce au profanat cadavrul victimei
O observație psihologică, aici, e că pentru analiză trebuie să plecăm în sens invers. Întrebarea e de ce au profanat corpul victimei lor? De ce i-au dat foc? De ce - dintre toate locurile unde puteau să-l îngroape - au ales curtea casei unuia dintre făptași?
Proprietatea morală a faptei pleacă de la mormântul din grădină. "E al tău, tu ține-l". Dacă ideea cu incendierea funcționa până la capăt, ca la gunoaie, nu era nevoie de groapă. Victima a fost considerată, de la început până la sfârșit, gunoi.
Intenția suprimării vieții este evidentă din felul, și mijloacele, prin care agresorii au acționat. Instrumentele "masculinității" falice sunt acolo. Un topor, un cuțit. Doi făptași pentru diluarea responsabilității. Tu ai făcut-o, ba tu ai făcut-o. Tu ai dat cu toporul. Ba tu ai dat cu cuțitul. Tu ai lovit o singură dată. Ba tu ai lovit de multe ori.
Că unul avea 15, că unul avea 13 ani e inutil de judecat. Au acționat ca unul. Unul era dominant, celălalt era "geamăn". O singură conștiință a momentului.
Una e când discuți despre ce-o să faci, cum o să faci, e mai greu să trăiești în timp real ce faci. De-asta a fost nevoie de un "al treilea" ca să ajute cu "ștersul" urmelor.
În trei se mai ajutaseră și altădată să mintă, să ascundă, să rezolve probleme.
Îți dai seama, trei puști cu probleme, care n-aveau acces sau resursă să "rezolve" diverse lucruri grele pentru ei la anii lor, n-aveau la îndemână adulți cu care să se sfătuiască, să-i ocrotească, să-i ghideze.
Ce-a fost în casele acelea? Ce-au văzut în săptămânile, lunile, anii dinainte de-a ucide pe unul de-al lor?
Care e rădăcina invidiei?
Ce-l omoară pe Abel nu-i doar plăcerea de-a dreptul sexuală a "părintelui" pentru mirosul de grăsime arsă mai degrabă decât pentru dovleci pe jar, cât expresia juvenilă a mezinului în fața fratelui mai mare: "uite-mă, sunt mai mic dar sunt mai mare. uită-mă, sunt mai iubit decât ești tu".
Dacă ar fi fost suficientă iubire, focul era la fel. Fumul era la fel.
Toți puștii din Cenei erau anterior intimați cruzimii sociale. Că nu ești destul. Că ești nimic. Că altul e mai sus decât tine. Că are mai mult decât tine.
Copii dați exemplu altor copii. Copii pedepsiți că altul e mai cuminte decât ei. Că e mai deștept decât ei. Că are lucruri și le păstrează altfel.
Conflictul de obicei e "unu la unu". Invidia e personificată. Unul a avut ideea, ceilalți doi au fost accesorii, l-au "revalidat" în inferioritatea lui pe primul. I-au dat nu doar resursa suplimentară, dar și calitatea "morală" de-a "avea dreptate" să omoare, pentru că trei minți judecă mai bine decât una. Făptașii mai văzuseră asta anterior în lumea adulților, cum "adulții" pot fi cruzi, nedrepți și totuși "vor avea dreptate" pentru că ei sunt mai mulți, dar tu unul singur.
Reciproc, dacă suntem trei care vrem să-l omorâm pe al patrulea, avem dreptate.
Conflictul "unu la unu" era cronic. Repetat. Victima fusese cel puțin o dată amenințată. Pentru că așa se întâmplă, e "avertismentul moral" = "băi, dacă (puncte puncte) atunci (puncte puncte)". E și un mijloc rudimentar prin care agresorul își justifică ulterior fapta: "de fapt victima a vrut-o, pentru că și-a ales soarta".
N-avem asta în Cain vs. Abel. La niciun moment Abel nu e avertizat de frate-su că dacă mai crește capre și berbecuți o va păți. N-avea de unde. N-avea reper. Ce creștea în el n-avea nume, avea doar expresia nedreptății. Că de fapt pământul e de vină.
Și la puștii din Cenei pământul era de vină. Forma silnică pe care o ia clisa într-o epocă în care ți-e mai ușor să vezi cum trăiesc alții. Alții care "au". Au și reputație, au și bani. Au și mașini, au și viață ușoară. Au și glorie, au și afluență. Întrebarea critică e "cât să n-ai, până devii un criminal?
Crima nu a fost premeditată, ci îndelung fantasmată
Presa scrie c-a fost o faptă îndelung premeditată. E o formulare greșită. A fost îndelung fantasmată. Comportamentul post-faptă arată că n-a fost premeditat. Soluțiile sunt ad-hoc. Se instalează panica. Urmele trebuie șterse, dar nu s-au gândit la urme și urmări. Dumnezeu îi spune lui Cain că vocea fratelui urlă din mormânt. Vocea victimei dar și corpul victimei sunt dovada supremă a ce-au făcut. Și nu știu cum să procedeze.
Uneltele crimei nu sunt sofisticate. Ai un topor, ai un cuțit. Ce-au găsit. Ce știau că taie, că împunge. Nimic foarte bine gândit, sunt instrumentele vieții de zi cu zi. Cu ăla tai lemne și carnea, cu celălalt pâinea și pasărea. Coada aia de topor lovise cel puțin pe unul, cel puțin o dată.
Cuțitul, acest "falus by proxy" pe care-l țin adolescenții în mână ca pe un penis erect, dovadă a virilității care stă drept dovadă a bărbăției, maturității, formă de omnipotență juisantă. N-a fost în mâna celui mai mare, a stat în mâna celui mai mic.
Doar 13 ani. Puștiu ăsta fusese, anterior, luat la batjocură de "prietenii" lui pentru pubertatea lui. Pentru faptul că "a lui nu-i la fel de mare" sau "nu funcționează la fel de bine". Și uite cum a funcționat...
***
Sunt locuri unde-o astfel de crimă presupui că n-ar putea să aibă loc. Pentru că în acele locuri i-am învățat "mai bine" pe copii cum și ce să zică, să spună, când sunt mânioși, speriați, triști sau frustrați. Ce frapează, când astfel de crime au loc, e hăul care se deschide în lumea de lângă noi.
O fereastră spre un trecut tribal, unde supremația e scrisă cu sânge, unde încă nu s-a inventat nici măcar justiția primitivă. Suntem din nou pe dinafara grădinii Raiului, pedepsiți originar, născuți în păcat, blestemați cumva să muncim, să ne ridicăm cu propriile mâini, gâtuiți de lipsuri și de întuneric,
Iar când rugul ritual al fratelui e plăcut în ochii Autorității (oricare ar fi ea), ne inundă violența și pofta de răzbunare.
Cat de mult se poate coborî vârsta pentru răspundere penală
Se face vorbire, zilele acestea, dacă ar trebui sau nu coborâtă vârsta responsabilității penale. Pentru că, la 13 ani, copilul care-a administrat loviturile de cuțit victimei nu e considerat, în fața legii, "responsabil" din perspectiva discernământului.
Copilul știa, dar legea spune că nu știa la anii lui.
Întrebarea e simplă, de fapt: până unde mergem? Coborâm la 13 ani, nicio problemă. După care, la următoarea faptă unde agresorul are 12 ani punem aceeași întrebare. Și continuăm. Mergem și mai departe. Răspundere înseamnă că, dacă persoana are sau n-are discernământ, pedeapsă privativă de libertate tot va avea.
Îi luăm pe făptași, îi ducem la pușcărie sau la spitalul de psihiatrie pentru măsuri de siguranță. Îi deținem. Pentru o perioadă lungă de timp. Ce fel de oameni ies din ei? Îi ținem pe veci acolo?
Unii ar vrea asta. Unii văd doar partea punitivă a poveștii. Nu văd nicio parte terapeutică. Nu văd decât "actus reus/ mens rea" = "fapta rea/ mintea rea", drept urmare fatalitatea buruienii care trebuie smulsă.
***
Sper c-am putut să inspir, sau măcar să pun pe gânduri cititorul, despre nuanțele și intimitatea unei astfel de tragedii. Semințele tragediei au fost plantate mult înainte. Moartea victimei nu-i doar consecința directă, și nemijlocită, a acțiunii concertate a făptașilor. E și o funcție de lipsuri, de lucruri care n-au fost făcute bine, n-au fost făcute la timp, n-au oferit alternativă. Agenția morală a făptașilor e în acel peisaj, pe lângă acei oameni, cu acele repere intime familiale, de vecinătate, culturale.
Vocea copilului din mormânt n-acuză doar pe cel ce-a mânuit toporul, pe cel ce-a folosit cuțitul. Îi acuză, în fapt, pe toți cei care-ar fi trebuit să știe mai bine și n-au știut, ar fi trebuit să facă mai bine dar n-au făcut
Există o pedeapsă a lui Cain? Dar există și-o pedeapsă a celor care-l pedepsesc pe Cain? Ce fel de oameni devenim noi dacă tot ce visăm pentru un copil criminal e beciul penitenței, și temnița grea?
În timp ce scriu sunt noi semințe plantate în pământ, o perioadă de timp până la următoarea crimă. Asta, de abia, e înspăimântător, că trăim într-un loc unde copiii ajung să-și omoare vecini, prieteni, dar noi suntem cei ce i-am creat. I-am pro-creat. Noi suntem cei ce-i aducem pe lume.
Mario Berinde a fost înmormântat ieri
Tatăl său, care este deținut la Penitenciarul Timișoara, a fost dus la înmormântare flancat de mascați. Omul și-a strigat durerea și întreg internetul și-a pus aceeași întrebare: De ce un tată e dus în cătușe la mormântul fiului lui, după ce a fost închis pentru furt, dar criminalul de 13 ani e încă liber.
Comentează