Cu toții cunoaștem acea persoană care pare să nu aibă nicio reținere în a spune sau a face lucruri care pe oricine altcineva l-ar face să intre în pământ de rușine. De cele mai multe ori, tindem să credem că este vorba despre o lipsă de educație sau despre o dorință de a epata, însă știința ne oferă o explicație mult mai profundă: s-ar putea ca creierul lor să funcționeze pur și simplu diferit.
Acești oameni procesează altfel „oglinda socială”, adică nu pun la fel de mult preț pe modul în care sunt priviți sau judecați de cei din jur, iar sentimentul de jenă nu îi atinge aproape deloc.
Cercetările medicale, precum cele realizate la Universitatea din California, arată că nu există un test simplu care să măsoare rușinea, dar există dovezi clare legate de structura creierului nostru. Se pare că emoțiile care ne fac să ne simțim vinovați sau inconfortabil în public depind de anumite rețele cerebrale responsabile cu autoreflecția și controlul social.
Atunci când zonele din partea din față a creierului (cortexul frontal) sunt afectate sau funcționează diferit, reacțiile de jenă se diminuează drastic. Practic, acești oameni pot trece prin situații extrem de inconfortabile fără să simtă acel ghem în stomac sau dorința de a dispărea, pur și simplu pentru că „busola” lor socială internă nu reacționează la fel ca a noastră.
Ce a scos la iveală un experiment clasic
Un experiment clasic a pus sub lupă aceste emoții la persoane cu degenerare frontotemporală, un grup de tulburări neurodegenerative rare care duc la atrofia lobilor frontali și temporali.
Participanții au fost plasați într-un context menit să provoace jenă, precum vizionarea propriei persoane în ipostaze potențial stânjenitoare.
Cercetătorii au urmărit expresiile faciale și comportamentul, au măsurat răspunsuri fiziologice precum ritmul cardiac și transpirația și au notat cum își raportau oamenii emoțiile.
Rezultatul a fost constant: pacienții cu afectare frontotemporală au arătat mult mai puțină jenă, iar corpul lor a reacționat mai slab la nivel fiziologic. Ce se întâmplă în creier când ne înroșim la față? Jena e un mecanism social sofisticat.
În câteva clipe, creierul încearcă să-și imagineze gândurile celorlalți despre noi, să compare ceea ce facem cu normele grupului și să producă suficient disconfort încât să învățăm să ne corectăm comportamentul data viitoare.
În limbajul neuroștiinței, citirea intențiilor și perspectivelor celorlalți se numește „teoria minții”, iar componenta care ține de cum ne vedem prin ochii publicului e, simplu spus, conștiința imaginii noastre sociale.
Studii de imagistică prin rezonanță magnetică funcțională indică recurent implicarea insulei anterioare și a cortexului cingulat anterior, regiuni legate de conștientizarea emoțională și de trăirea disconfortului.
La persoanele care par să nu simtă jenă, una sau mai multe dintre aceste verigi pot funcționa atenuat. Poate fi o trăsătură stabilă de temperament sau rezultatul unei tulburări ori al unei leziuni.
Când circuitele frontale responsabile de autoreglarea socială sunt afectate, oamenii tind să devină mai dezinhibați și mai puțin atenți la consecințele sociale ale gesturilor lor. Un nivel mai scăzut de jenă nu este, însă, în mod automat un dezavantaj.
Pentru unii, frica redusă de evaluare socială înseamnă inițiativă, curajul de a urca pe scenă sau de a-și asuma riscuri într-un mediu profesional competitiv.
În viața personală, aceeași trăsătură poate fi interpretată ca indiferență sau lipsă de empatie, deși, în realitate, persoana doar reacționează diferit la presiunea socială. Există și momente când lipsa jenei devine semn de alarmă.
Cercetarea face o distincție clară între un stil de viață constant mai dezinhibat și o schimbare bruscă față de cum era omul înainte
Dacă cineva cunoscut pentru tact și grijă în public devine, dintr-odată, complet lipsit de filtre, explicația poate fi neurologică, afectarea lobului frontal sau debutul unei demențe frontotemporale, dar și consum de substanțe sau alte tulburări care lovesc controlul impulsurilor și conduita socială.
Indicatorul practic nu este gafa izolată, ci ruptura de stil pe care o observă familia: „nu mai e persoana pe care o știam”. În demența frontotemporală, pierderea inhibițiilor și comportamentele nepotrivite apar frecvent tocmai pentru că zonele ce reglează conduita socială sunt compromise, scrie curiozitate.ro.
La capătul celălalt al spectrului, jena excesivă apasă greu. Pentru cei copleșiți de anxietate socială, expunerea treptată s-a dovedit utilă: pe măsură ce situațiile temute sunt abordate gradual, creierul învață că „riscul social” nu e o catastrofă.
Terapia cognitiv-comportamentală poate recalibra sensibilitatea la evaluarea celorlalți, fără a schimba peste noapte structura creierului, dar modificând felul în care interpretăm și gestionăm semnalele sociale.
Jena nu este doar o neplăcere trecătoare; e un semnal prin care mintea ne ține ancorați în normele grupului.
Comentează