În cadrul ultimelor alegeri din Europa, alegătorii din Europa au dat speranțe politicienilor centriști, aflați în dificultate din întreaga lume occidentală. Donald Trump s-a întors cu succes la Casa Albă, dar mișcarea internațională a populiștilor aliniați MAGA s-a confruntat cu probleme peste Atlantic. La alegerile din Marea Britanie, Franța, Germania, Olanda, România – și într-un vot extins în 27 de țări ale UE pentru Parlamentul European – candidații mainstream i-au învins pe populiștii radicali și naționaliștii de extremă dreapta, se arată într-o analiză Politico.
„Majoritatea din centru rămâne în favoarea unei Europe puternice, iar acest lucru este esențial pentru stabilitate”, a declarat președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, după alegerile pentru Parlamentul European de anul trecut. „Cu alte cuvinte, centrul se menține.”
„Avem o majoritate în continuare la centru pentru o Europă puternică, asta e crucial pentru stabilitate”, a declarat Ursula von der Leyen anul trecut, după anunțul rezultatului la alegerile europene.
Ursula von der Leyen: Cu alte cuvinte, centrul rezistă
Un an și jumătate mai târziu, pare că centrul nu mai rezistă atât de bine pe cât se aștepta.
Politicienii de extremă dreapta conduc din nou în sondaje în Franța, în Regatul Unit, dar și în Germania.
Prim-ministrul britanic, Keir Starmer, are o rată de aprobare printre britanici de doar 21 la sută.
Emmanuel Macron, de cealaltă parte, este și mai jos, la 11%. Atmosfera este atât de sumbră încât jaful de la Luvru din acest an este tratat ca o uriașă metaforă pentru incapacitatea țării de a-și gestiona problemele.
Chiar și conservatorii Ursulei von der Leyen sunt obligați să depindă de europarlamentarii extremiști pentru a-și putea trece legile prin parlament. Un politician european centrist a făcut chiar comparația între situația actuală și cea a Germaniei anilor 1930, când politicienii moderați l-au lăsat pe Hitler și pe naziști să pună mâna pe țară fără să riposteze.
Populiștii de la extreme, înte timp, se prezintă drept alternativa evidentă pentru votanții care-și doresc o schimbare.
Acum se pot aștepta inclusiv de la ajutor din partea lui Donald Trump. Depășind cu mult limita normelor transatlantice și relațiilor internaționale, noua Strategie de Securitate Națională a guvernului SUA anunță cu brutalitate că dorește să folosească diplomația americană pentru a „cultiva rezistența” la „corectitudinea politică” din Europa, mai ales în domeniul migrației, dar și să susțină „partide patriotice” pe continent. Trump însuși a declarat în interviul pentru Politico din această săptămână că va susține candidații despre care consideră că pot muta Europa în direcția corectă.
Din acest punct de vedere, harta politică a Occidentului ar putea să treacă prin cea mai dramatică schimbare din ultimii 35 de ani. Implicațiile pentru geopolitică, comerț și apărare ar putea să fie profunde.
„Trump se luptă cu europenii prin strategia polarizării maxime care sugrumă centrul politic. Vechile partide tradiționale de centru-stânga și centru-dreapta care au dominat era postbelică au devenit slabe. Revolta dreptei populiste sau naționaliste se duce împotriva lor”, spune Will Marshall de la Progressive Policy Institute, un think-tank american de centru care l-a susținut pe Bill Clinton în anii 1990.
Această transformare este cea mai dramatică în Regatul Unit.
Patria democrației, în abisul extremismului
Pe măsură ce soarele coboară spre orizont deasupra unei mări liniștite, într-o seară de joi de noiembrie, câțiva clienți obișnuiți ai pub-ul Never Say Die, aflat la câțiva pași de plaja din Jaywick Sands, pe coasta de est a Angliei, se adună în jurul barului.
Construit în anii 1930 ca stațiune, la 112 kilometri de Londra, Jaywick este acum cel mai defavorizat cartier din țară. Zona avea o reputație atât de proastă încât, în 2018, o reclamă MAGA din SUA a folosit o fotografie cu o stradă degradată din Jaywick pentru a avertiza asupra viitorului apocaliptic care ar aștepta America dacă nu ar fi aleși candidații lui Trump.
Aici, printre bungalouri de piatră și steaguri ale Angliei care flutură de pe lampadare, a devenit puternică mișcarea politică care a născut Brexitul și care aruncă Marea Britanie în abisul extremismului – așa-zisul partid al reformei al lui Nigel Farage.
La bar, Dave Laurence, 82 de ani, spune că, de regulă, nu votează, dar a făcut o excepție pentru Farage, care a fost ales să reprezinte circumscripția anul trecut.
„Îl place de el. Face tot ce poate,” spune Laurence, în timp ce soarbe dintr-o halbă de bere, în timp ce pe fundal se aud melodii pop din anii '80. „Am de gând să-l votez din nou”.
Laurence se descrie deschis drept „rasist” și spune că nu ar vota niciodată pentru o persoană de culoare, precum Kemi Badenoch, lidera Partidului Conservator. Ceea ce îl îngrijorează cel mai mult, explică el, este numărul imigranților care au ajuns în Regatul Unit în timpul vieții sale, în special cei care traversează Canalul Mânecii în bărci mici. Curând, se teme Laurence, țara va fi „plină de musulmani care o să se ridice dracului împotriva noastră”.
Cu agenda sa anti-sistem și anti-imigrație, Reform UK le oferă alegătorilor un program în perfectă armonie cu partidele de extremă dreapta care au câștigat teren în Occident. Potrivit sondajelor, Farage are acum o șansă reală de a deveni următorul prim-ministru al Regatului Unit dacă alegerile ar avea loc astăzi. Alegerile generale sunt programate abia pentru 2029.
Este surprinzător să ne amintim că, în iulie 2024, Partidul Laburist condus de Starmer obținea o victorie istorică, iar unii dintre strategii săi triumfători au călătorit în SUA pentru a-i consilia pe democrați. Astăzi, Starmer este ridiculizat drept „First Gear Keir”, în timp ce încearcă să facă față rivalilor interni despre care se zvonește că ar încerca să-l înlăture. Iar Reform nu este singura forță care remodelează politica britanică. La stânga Laburiștilor, Partidul Verzilor a câștigat și el teren în sondaje sub conducerea unui nou lider care se autointitulează „eco-populist”.
Ascensiunea uluitoare a lui Farage, de la periferia scenei politice până în centrul unei revoluții electorale, dă lecții care depășesc cu mult granițele Regatului Unit. Europenii formați în școala veche a politicii tradiționale se tem că centrul politic clasic — terenul lor de acasă — nu va rezista.
Pariul ratat al lui Macron
Emmanuel Macron a încercat să contracareze ascensiunea dreptei radicale convocând, anul trecut, alegeri anticipate pentru parlamentul de la Paris. Pariul său s-a dovedit un eșec, rezultând un parlament de blocaj care nu a reușit să cadă de acord asupra unor politici economice esențiale. Ca urmare, popularitatea lui Macron s-a prăbușit catastrofal.
Conflictele dintre parlamentarii francezi pe tema bugetului au doborât trei dintre premierii aleși de Macron din vara lui 2024 încoace. Reacția furioasă la planul său de a crește vârsta de pensionare a determinat agențiile de rating să ia în calcul o retrogradare.
Macron, care a devenit el însuși președinte lansând o nouă mișcare centristă menită să rivalizeze cu vechiul establishment politic, nu mai are acum o mașinărie de partid tradițională care să-i consolideze poziția. „Va lăsa în urmă un peisaj politic care se caracterizează prin instabilitate cronică. Este de neiertat”, este de părere Alain Minc, un consilier influent și fost mentor al președintelui francez.
Haosul le oferă populiștilor șansa lor. Principalii politicieni menționați în discuțiile despre următoarele alegeri prezidențiale aparțin Rassemblement National, partidul de extremă dreapta al Marinei Le Pen, și tânărului președinte al partidului, Jordan Bardella, care se află la cote foarte ridicate în sondaje, cu 34 la sută.
Eroziunea Germaniei ca pol de stabilitate
Și în Germania, centrul politic se erodează constant.
Deși conservatorii cancelarului Friedrich Merz au câștigat alegerile anticipate din februarie, coaliția sa pestriță din punct de vedere ideologic — formată din blocul său conservator și Partidul Social-Democrat (SPD) de centru-stânga — deține una dintre cele mai fragile majorități parlamentare pentru un guvern de după 1945, cu doar 52 la sută din mandate.
Această situație lasă coaliția Merz vulnerabilă în fața unor posibile dezertări politice și îi îngreunează realizarea oricărui obiectiv ambițios la guvernare. Partidul de extremă stânga Die Linke și partidul de extremă dreapta Alternativa pentru Germania (AfD) au înregistrat, de asemenea, creșteri la ultimele alegeri, AfD obținând cel mai bun rezultat la nivel național pentru un partid de extremă dreapta de la Al Doilea Război Mondial încoace.
Încercarea lui Merz de a dezarma AfD prin preluarea unor poziții și declarații din arsenalul extremiștilor, mai ales pe tema migrației, pare să se fi întors împotriva lui. AfD doar și-a continuat ascensiunea, depășind conservatorii lui Merz în multe sondaje.
Ascensiunea extremei drepte reprezintă un șoc cultural pentru mulți germani moderați, având în vedere dorința profund înrădăcinată a țării de a evita repetarea trecutului.
„Multă vreme, în Germania am crezut că, având în vedere istoria noastră și modul în care predăm în școli, am fi ceva mai imuni la așa ceva”, a declarat un oficial german anonim. „S-a dovedit că nu suntem”.
Chiar și în Olanda, unde centristul Rob Jetten a obținut o victorie neașteptată în fața deja celebrului Geert Wilders, în octombrie, există motive de îngrijorare pentru politicienii mainstream. Partidul Libertății al lui Wilders rămâne una dintre cele mai puternice forțe din țară, obținând același număr de locuri ca partidul D66 al lui Jetten. Ar putea reveni cu ușurință în vârful clasamentului la următoarele alegeri, la fel cum a făcut Trump în SUA.
Unde au plecat votanții de centru
Potrivit Ipsos, centru de sondare cu tradiție, mulți dintre alegătorii din democrațiile occidentale nu mai au prea multă încredere în procesul politic. Deși continuă să creadă în valorile democratice, sunt nemulțumiți de felul în care funcționează democrația și de felul în care ea livrează rezultate pentru ei.
Un sondaj amplu, care a intervievat aproximativ 10.000 de alegători din nouă țări, a constatat că 45% sunt nemulțumiți. În rândul alegătorilor de extremă stânga (57 la sută) și extremă dreapta (54 la sută), nivelurile de nemulțumire au fost cele mai ridicate.
Țările cu cele mai mari rate de nemulțumire în studiul Ipsos au fost Franța și Olanda, unde tulburările politice și-au pus amprenta asupra încrederii în sistem.
Pe lângă pandemia de coronavirus și efectele perioadelor de lockdown, cei mai importanți factori ai nemulțumirii au fost costurile de trai, imigrația și criminalitatea, potrivit lui Gideon Skinner, expert Ipsos. Încrederea în politică a scăzut în anii ’90 și a primit o nouă lovitură la sfârșitul anilor 2000, în timpul crizei financiare, a spus el.
„Pot exista elemente specifice care au agravat situația în ultimii câțiva ani, dar este și o problemă de durată”, a declarat Skinner. „Este ceva de care trebuie să ne preocupăm și nu există o soluție miraculoasă care să rezolve totul”.
Poate cea mai mare problemă pentru centriștii aflați la guvernare este că, în majoritatea cazurilor, economiile lor sunt atât de anemice încât nu dispun de capacitatea fiscală necesară pentru a cheltui bani în rezolvarea problemelor care contează cel mai mult pentru alegătorii deziluzionați — precum costurile ridicate ale vieții, serviciile publice șubrede și migrația.
Inegalități profunde
Criza financiară din 2008 și apoi lockdown-urile din perioada 2020–21 au lăsat multe guverne naționale fără resurse. În Regatul Unit, de exemplu, economia era cu 16% mai mică decât ar fi trebuit să fie la un deceniu după prăbușirea din 2008, dacă tendințele anterioare de creștere ar fi continuat, potrivit lui Anand Menon, profesor de politică europeană la King’s College London.
„Crucial este că impactul crizei financiare, la fel ca impactul multor altor fenomene din politica noastră, a fost distribuit extrem de inegal”, a spus Menon. „Zonele prospere, cu productivitate ridicată și o forță de muncă bine educată, au suferit mult mai puțin decât regiunile mai sărace ale țărilor”.
El a prezentat un studiu G20, în noiembrie, avertizând că lumea are o mare problemă de inegalitate socială. Alimentată de război, pandemie și perturbări comerciale, această criză riscă să pregătească terenul pentru lideri mai autoritari, se arată în raport.
În multe țări occidentale, centrul politic este mai mult decât o metaforă. În capitale precum Londra, Paris și Washington se acumulează puterea și banii, iar elitele economice și politice caută să își mențină controlul asupra status quo-ului.
Cu cât te îndepărtezi mai mult de aceste centre către zone aflate în declin, cu atât este mai probabil să găsești sprijin pentru politici radicale.
După cum spune Menon, „revoluția” britanică din 2016 — referendumul prin care alegătorii au decis ieșirea din Uniunea Europeană după aproape jumătate de secol de apartenență — poate fi cartografiată pe „geografia culinară” a țării.
„Pret a Manger” este un lanț național cafenele-restaurant, dedicat navetiștilor și angajaților din orașele prospere ale Marii Britanii. „Locurile care aveau un Pret au votat pentru rămânerea în UE,” a spus Menon. Regiunile din Regatul Unit unde salariile medii erau mai mici au avut o probabilitate disproporționat de mare să voteze pentru ieșirea din UE.
Imigrație, imigrație, imigrație
După votul pentru Brexit din 2016, imigrația a coborât pe lista de priorități a alegătorilor britanici, iar Farage însuși a făcut un pas înapoi. Ambele au revenit acum în prim-plan, pe măsură ce Farage profită de un val de titluri de presă despre migranți ilegali care ajung în bărci pe coastele engleze, venind din Franța.
Din ianuarie până în mai anul acesta, au avut loc un număr record de 14.800 de traversări ilegale ale Canalului Mânecii, cu 42% mai multe decât în aceeași perioadă a anului precedent, potrivit Migration Observatory al Universității Oxford.
Pentru Laurence, din pub-ul Never Say Die, aceste travesări ilegale reprezintă cea mai mare problemă dintre toate. „Ce o să se întâmple peste 10 ani? Ce o să se întâmple peste 20 de ani, când oamenii din bărci vor continua să vină?”, s-a întrebat el.
În urmă cu un deceniu, cancelara germană de atunci, Angela Merkel, a deschis porțile pentru sute de mii de refugiați care au ajuns în Europa din Siria, precum și din Afganistan și Irak. AfD a cunoscut o ascensiune rapidă în lunile care au urmat, schimbând definitiv politica germană. La alegerile din februarie, AfD a obținut un scor record de 21% din voturi, clasându-se pe locul al doilea, după blocul conservator al lui Merz.
„Eșecul fundamental comun întregii comunități transatlantice este imigrația”, a adăugat Will Marshall, expertul de la Progressive Policy Institute. „Toate mișcările de extremă dreapta au făcut din aceasta principala lor temă”.
Sprijinul pentru extrema dreaptă este alimentat în mare măsură de percepția amenințării pe care valurile de migrație o reprezintă pentru culturile naționale din țările în care migranții vor să ajungă. După revenirea lui Trump, și SUA e pregătită să dea o mână de ajutor reacționarilor europeni.
Potrivit noului document de Strategie de Securitate Națională a SUA, publicat în decembrie, Europa se confruntă cu o „distrugere civilizațională” din cauza „imigrației necontrolate”, precum și a scăderii natalității. Analiza se bazează pe așa-numita teorie a „marii înlocuiri”, o teorie conspiraționistă rasistă. Libertatea de exprimare — cel puțin în definiția MAGA — este o altă victimă a guvernării centriste convenționale din Europa, pentru că corectitudinea politică alunecă spre „cenzură”, se arată în documentul american.
În interviul acordat Politico la începutul acestei săptămâni, Trump a continuat aceeași retorică brutală. Țările europene sunt „în disoluție”, iar liderii lor „slabi” se pot aștepta să fie atacați de rivali, cu sprijin american, a spus el. „Aș susține asta”, a adăugat el.
La Bruxelles, lovitura dublă reprezentată de interviul președintelui și de documentul strategic i-a lăsat din nou pe diplomați și oficiali descumpăniți și alarmați, după o perioadă în care își permiseseră să spere că alianța transatlantică nu era pe moarte. Un diplomat al UE a fost tranșant în evaluarea noii metode a lui Trump: „Este autocrație”.
Ce se poate întâmpla mai departe
Există și motive de speranță pentru centriști. La Roma, partidul Frații Italiei al Giorgiei Meloni, de extremă dreapta, s-a moderat odată ajuns la putere, iar cele mai sumbre temeri ale moderaților legate de acest partid, o grupare politică cu rădăcini istorice în neofascism nu s-au adeverit. Meloni rămâne populară și, deși promovează un război cultural pe plan intern, a evitat confruntarea cu conducerea UE și a reușit să îl mențină de partea sa pe Trump.
Populiștii și naționaliștii nu câștigă întotdeauna. Trump a pierdut în 2020. În Olanda, Wilders a pierdut în octombrie anul acesta, deși la limită. În România, Nicușor Dan a câștigat președinția cu o candidatură centristă, pro-occidentală și pro-europeană în luna mai, dar din nou la limită, în fața contracandidatului său de extremă dreapta, mai scrie Politico.
Obstacolele structurale pot încetini, de asemenea, avansul radicalilor. Sistemul electoral britanic de tip „first-past-the-post” (câștigătorul ia totul - n. red.) face dificil succesul partidelor noi. Sistemul francez în două tururi a împiedicat până acum Rassemblement National al lui Le Pen să ajungă la putere, deoarece centriștii se coalizează pentru a susține candidații moderați. În Germania există un „cordon sanitar” similar, prin care partidele de centru țin extrema dreaptă în afara guvernării.
Chiar dacă se bucură de un avans susținut în sondaje și câștigă alegeri locale în Regatul Unit, Farage nu i-a convins pe alegători că Reform ar guverna bine. Chiar și unii dintre susținătorii săi se tem că ar fi depășit de responsabilitățile guvernării.
Problema, pentru centriștii aflați la putere, este că mulți alegători par să creadă că și ei sunt depășiți.
Următorul an va aduce noi alegeri în care centriștii — și rivalii lor populiști — vor fi puși la încercare. În Ungaria, premierul Viktor Orban, mult timp considerat copilul-problemă al extremei drepte în politica UE, luptă să-și mențină puterea la alegerile viitoare. În Germania vor avea loc alegeri regionale în care AfD este pe cale să obțină rezultate bune. Franța ar putea avea nevoie de încă un scrutin anticipat pentru a pune capăt paraliziei politice. Diplomații și oficialii lui Trump vor fi gata să intervină.
Și partidul lui Farage va intra din nou în cursă electorală în 2026: se așteaptă să obțină câștiguri în Țara Galilor, Scoția și în alegeri locale din alte regiuni, primăvara viitoare. După aceea, privirea sa va fi îndreptată către alegerile generale din Regatul Unit, așteptate în 2029, până atunci politica europeană putând arăta foarte diferit.
Comentează