Într-o postare ciudată pe Facebook, judecătoarea Sorina Marinaș, de la Curtea de Apel Craiova, își construiește un rechizitoriu preventiv. Înainte ca cineva să o atace, magistratul își pune singură etichetele cele mai dure, pentru a le demonta apoi cu ironie. Rezultatul nu este o clarificare, ci o dramatizare. În lipsa unor atacuri concrete, actuale, textul funcționează ca o anticipare a persecuției și ca o invitație la solidaritate emoțională.
„Haideți sa spunem cu totul cum se procedează. Deja există amenințări fățișe sau voalate si cumpărări de insi ca sa scrie despre oricare dintre noi tot felul de mizerii.
Dacă veți vedea următoarele:
- ca sunt o curvă cu copil din flori - a se citi că sunt o femeie judecător care a făcut singură un copil. Da, sunt foarte mândră de statutul nostru de familie monoparentală. Chiar statul a sanctionat un individ care a comentat peiorativ că eu cresc un copil singură. 10.000 lei amendă de la CNCD. Poate mai vor si alții si facem bani la buget.
- am condamnat definitiv nevinovați pentru că sunt o corupta. A se citi că nicio soluție definitivă nu mi-a fost desființată de 10 ani de când sunt la Curte pe nevinovăție. Nici măcar pe recenta extindere a interpretării a recursului in casație.
- "ma bat" pentru funcții prin CSM- nope, chiar nu vreau. Fata mea are 6 ani si n o mut in București.
- fac scandal pentru că vreau la ÎCCJ si nu mă "iau" (uau, trebuie sa te "ia" cineva) pentru ca sunt conflictuala. - n-am vechime pentru ICCJ si nu m-as duce plătită înzecit in componența actuală. Conflictuala nu sunt, dar sufăr de sinceritate cronică. Nici nu există tratament.
Cam astea sunt... Dacă mai apar, mai scriu. Nu merge intimidarea aici. Puteți sa vă opriți”, scrie judecătoarea.
Autovictimizarea ca strategie publică
Mesajul este articulat pe ideea unei campanii coordonate de intimidare, cu „amenințări fățișe sau voalate” și „cumpărări de inși” care ar urma să scrie „mizerii”. Problema este că judecătoarea nu indică fapte verificabile, autori, contexte precise sau texte publicate în acel moment. În schimb, își construiește propria listă de acuzații extreme, pe care apoi le combate una câte una, transformându-se simultan în acuzat, apărător și victimă.
Această tehnică retorică, așa-numita „vaccinare” mediatică, nu e nouă în spațiul public. Ea creează impresia unei presiuni constante și a unui magistrat asediat, chiar și atunci când presiunea reală este, cel mult, una instituțională, în limitele prevăzute de lege.
Viața privată ca scut discursiv
Cea mai șocantă parte a postării este cea în care Marinaș preia o insultă extremă – „curvă cu copil din flori” – pentru a o reframa într-o declarație de mândrie personală.
Invocarea unei sancțiuni a CNCD împotriva unui „individ” (procurorul Sorin Lia) care ar fi comentat peiorativ acest aspect mută însă discuția într-o zonă emoțională, menită să confunde planurile. Inspecția Judiciară nu a cercetat-o și nu o cercetează pe Sorina Marinaș pentru că este mamă singură, ci pentru modul în care a ales să se exprime public, în calitate de judecător, despre dosare penale și despre actul de justiție.
Amestecarea deliberată a celor două planuri, viața privată și deontologia profesională, este una dintre cheile strategiei de victimizare. Orice critică instituțională ajunge să pară, prin ricoșeu, un atac misogin sau o tentativă de stigmatizare personală, chiar dacă temeiul real al discuției este unul strict profesional.
Deontologia, redusă la „intimidare”
În postare, judecătoarea sugerează că ar fi acuzată de condamnarea unor „nevinovați” din corupție, pentru a sublinia că nicio soluție definitivă pronunțată de ea nu a fost desființată pe motive de nevinovăție. Afirmația este, în sine, corectă din punct de vedere factual, dar irelevantă pentru discuția reală. Inspecția Judiciară nu verifică soluțiile ca instanță de control judiciar, ci comportamentul magistratului în raport cu obligațiile de rezervă, imparțialitate și decență publică.
Problema centrală care planează asupra Sorinei Marinaș este legată de postările sale publice în care a explicat și justificat soluții penale, folosind un limbaj perceput de o parte a corpului profesional și a opiniei publice ca fiind partizan, emotiv sau militant. Acesta este motivul pentru care Inspecția Judiciară s-a sesizat, nu pentru a o „intimida”, ci pentru a verifica respectarea normelor deontologice.
Transformarea unei proceduri disciplinare într-o narațiune despre persecuție personală riscă să decredibilizeze chiar ideea de răspundere profesională. În logica postării, orice control devine automat abuz, iar orice întrebare legitimă – un act de hărțuire.
Funcții refuzate și ambiții negate
Un alt fir narativ al mesajului este negarea oricăror ambiții instituționale. Marinaș afirmă că nu își dorește funcții în Consiliul Superior al Magistraturii, că nu vrea la Înalta Curte și că viața de familie o ține departe de București. Mesajul este construit astfel încât să sugereze că atacurile ar veni tocmai pentru că „nu joacă jocul” și nu urmărește cariere de vârf.
Din nou, problema este lipsa unei legături logice între afirmație și realitate. Nimeni nu a acuzat-o public, în mod serios, că ar candida la CSM sau că ar urmări un post la ÎCCJ. Inserarea acestor teme într-o postare despre „intimidare” pare mai degrabă o tentativă de consolidare a imaginii de magistrat dezinteresat de putere, dar persecutat tocmai pentru verticalitatea sa.
Autocaracterizarea drept „conflictuală” din cauza „sincerității cronice” completează acest portret autoreferențial. Este o formulă care mută orice critică în registrul psihologic, pe ideea că nu e o problemă de conduită, ci de personalitate autentică, greu de digerat de un sistem ipocrit.
Recorder și ieșirea în prim-plan
În ultima perioadă, Sorina Marinaș s-a poziționat vocal în dezbaterea declanșată de documentarul realizat de Recorder, sugerând existența unor presiuni asupra magistraților „vocali” și a unor mecanisme de represalii instituționale.
Problema este ordinea cronologică. Înainte de a deveni una dintre vocile cele mai audibile din acest scandal mediatic, judecătoarea era deja vizată de verificări ale Inspecției Judiciare, generate de propriile sale luări de poziție publice anterioare. A sugera că aceste proceduri ar fi o reacție la activismul recent înseamnă a rescrie faptele pentru a se potrivi unei narațiuni convenabile.
Astfel, Marinaș încearcă să pozeze într-un magistrat persecutat pentru curajul de a vorbi, când, în realitate, discuția instituțională privește limitele în care un judecător poate vorbi public fără a afecta percepția de imparțialitate a justiției.
Comentează