Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) a pronunțat luni, 24 iulie, hotărârea menită să arate dacă judecătorii naționali pot lăsa neaplicate deciziile Curții Constituționale (CCR) și ale Înaltei Curți de Casație și Justiție (ÎCCJ) cu privire la întreruperea prescripției răspunderii penale. De hotărârea CJUE atârnă soarta a mii de dosare în care, potrivit normelor naționale în vigoare, trebuie dispusă încetarea procesului penal ca urmare a prescrierii faptelor. CJUE și-a confirmat încă o dată statutul de organism politico-jurisdicțional și a stabilit că judecătorii naționali pot lăsa neaplicate deciziile CCR și ÎCCJ doar atunci când la mijloc ar fi o afectare gravă a intereselor financiare ale Uniunii Europene. Mai departe, în privința interpretărilor „la cald” din România, interpretările sunt diverse.
- Pentru a înțelege chestiunea în discuție, trebuie amintit că prescripția răspunderii penale este prevederea legală conform căreia, după o anumită perioadă (stabilită prin lege) de la comiterea faptelor de natură penală, se înlătură răspunderea penală. Termenele de prescripție a răspunderii penale sunt întrerupte prin acte de procedură efectuate de organele de cercetare penală și comunicate persoanei vizate, moment din care începe să curgă un nou termen.
Cronologia evenimentelor care au dus la hotărârea CJUE:
- Prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018, Curtea Constituțională a declarat neconstituțională o parte din articolul din Codul Penal care reglementează întreruperea prescripției răspunderii penale. Curtea a arătat, printre altele, că textul era lipsit de previzibilitate și contrar principiului legalității incriminării, întrucât sintagma „oricărui act de procedură” avea în vedere și acte care nu erau comunicate suspectului sau inculpatului, nepermițându-i astfel acestuia să ia cunoștință de începerea unui nou termen de prescripție a răspunderii sale penale.
- Timp de patru ani, legiuitorul nu a acționat pentru punerea în acord a legislației cu decizia CCR, iar parchetele au continuat să interpreteze legea după bunul plac, ceea ce a determinat Curtea Constituțională să adopte Decizia nr. 358 din 26 mai 2022, prin care a admis o nouă excepție de neconstituționalitate asupra textului de lege privind întreruperea cursului prescripției. Subliniind lipsa unei intervenții a legiuitorului ulterior acestei Decizii nr. 297/2018, precum și faptul că efectul combinat al acestei din urmă decizii și al acestei lipse de intervenție determinase o nouă situație lipsită de claritate și de previzibilitate în ceea ce privește normele aplicabile întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale, situație ce a determinat apariția unei practici judiciare neunitare, Curtea Constituțională a precizat că, între data publicării Deciziei nr. 297/2018 și intrarea în vigoare a unui act normativ care să stabilească norma aplicabilă, „fondul activ al legislației nu conținea vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale”.
- La 30 mai 2022, guvernul român a adoptat OUG nr. 71/2022, prin care articolul 155 alineatul (1) din Codul penal a fost modificat în sensul că cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură care trebuie comunicat suspectului sau inculpatului.
- Prin Decizia nr. 67/2022, Înalta Curte de Casație și Justiție a precizat că, în dreptul român, normele referitoare la întreruperea cursului termenului de prescripție a răspunderii penale sunt norme de drept penal material și că, în consecință, este aplicat principiul legii penale mai favorabile. Cum timp de patru ani, așa cum a arătat CCR, legislația națională nu prevedea niciun caz de întrerupere a prescripției penale, de această lege penală mai favorabilă se puteau prevala și cei vizați de întrerupei ale prescripției anteriorul Deciziei CCR 297/2018 (aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile). Consecința era ca de la intrarea în vigoarea a Noului Cod Penal și până la OUG 71/2022 să existe un singur termen de prescripție, cel original, pentru faptele cărora legea îl prevede.
- Pe 22 februarie 2023, Curtea de Apel Brașov a decis să transmită CJUE o cerere de decizie preliminară. După ce unele persoane condamnate definitiv au cerut desființarea condamnării și constatarea îndeplinirii termenului de prescripție a răspunderii penale, judecătorii din Brașov au transmis CJUE trei întrebări, preocuparea principală fiind posibilitatea ca instanța națională să lase neaplicate deciziile CCR și ÎCCJ anterior menționate.
Răspunsurile din hotărârea CJUE
Evenimentele enumerate de mai sus au stat la baza pronunțării de către CJUE (Marea Cameră) a hotărârii de luni, 24 iulie. Așa cum s-a pronunțat anterior într-o altă cauză, CJUE privește strict la interesele financiare ale UE, în limita a ceea ce permit tratatele Uniunii. Hotărârea integrală poate fi citită AICI! (.pdf)
Astfel, Curtea stabilește că instanțele naționale sunt obligate să lase neaplicate deciziile CCR și ÎCCJ „în cazuri de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii și, prin urmare, amplifică riscul sistemic de impunitate pentru astfel de infracțiuni”.
„91 [...] situația juridică ce rezultă din aplicarea Deciziilor nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale, precum și din Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție generează un risc sistemic de impunitate pentru infracțiunile de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, în special în cauzele a căror complexitate impune efectuarea unor cercetări mai îndelungate de către autoritățile penale.
92 Or, existența unui asemenea risc sistemic de impunitate constituie un caz de incompatibilitate cu cerințele articolului 325 alineatul (1) TFUE și ale articolului 2 alineatul (1) din Convenția PIF, astfel cum au fost amintite la punctele 83-86 din prezenta hotărâre (...).
95 Rezultă dintr o jurisprudență constantă că principiul supremației dreptului Uniunii impune instanței naționale însărcinate cu aplicarea, în cadrul competenței proprii, a dispozițiilor dreptului Uniunii obligația, în cazul în care nu poate să procedeze la o interpretare a reglementării naționale care să fie conformă cu cerințele dreptului Uniunii, de a asigura efectul deplin al cerințelor acestui drept în litigiul cu care este sesizată, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică națională, chiar și ulterioară, care este contrară unei dispoziții de drept al Uniunii care are efect direct, fără a trebui să solicite sau să aștepte eliminarea prealabilă a acestei reglementări sau practici naționale pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional [...].
96 În speță, articolul 325 alineatul (1) TFUE și articolul 2 alineatul (1) din Convenția PIF sunt formulate în termeni clari și preciși și nu sunt însoțite de nicio condiție, astfel încât ele au efect direct (...).
97 În consecință, revine, în principiu, instanțelor naționale sarcina de a da efect deplin obligațiilor care decurg din articolul 325 alineatul (1) TFUE și din articolul 2 alineatul (1) din Convenția PIF, precum și de a lăsa neaplicate dispozițiile interne care, în cadrul unei proceduri care privește fraude grave care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, împiedică aplicarea unor sancțiuni efective și disuasive pentru a combate astfel de infracțiuni (...).
98 Rezultă prin urmare că, în principiu, instanțele naționale sunt obligate, în conformitate cu acest articol 325 alineatul (1) și cu acest articol 2 alineatul (1), să lase neaplicate Deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale, din care rezultă că, în perioada cuprinsă între 25 iunie 2018, data publicării acestei Decizii nr. 297/2018, și 30 mai 2022, data intrării în vigoare a OUG nr. 71/2022, dreptul român nu prevedea nicio cauză de întrerupere a termenului de prescripție a răspunderii penale, în măsura în care aceste decizii au efectul de a conduce la prescrierea răspunderii penale într un număr mare de cazuri de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii și, prin urmare, așa cum s a constatat la punctul 91 din prezenta hotărâre, de a crea un risc sistemic de impunitate pentru astfel de infracțiuni.
99 De asemenea, instanțele naționale sunt obligate, în principiu, în conformitate cu aceste dispoziții, să lase neaplicată Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în măsura în care această decizie permite invocarea prescripției răspunderii penale, în temeiul efectelor Deciziilor nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale, ca lege penală mai favorabilă (lex mitior), în cazuri de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii și, prin urmare, amplifică riscul sistemic de impunitate pentru astfel de infracțiuni”, se arată în considerentele Curții.
Ce înseamnă atingere gravă a intereselor financiare ale UE
Hotărârea CJUE amintește și care este semnificația termenilor cu care operează. Articolul 1 din Convenția PIF (Convenţia privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, n.r.), intitulat „Dispoziții generale”, prevede:
„(1) În sensul prezentei convenții, constituie fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Comunităților Europene:
[…]
(b) în materie de venituri, orice acțiune sau omisiune intenționată cu privire la:
– folosirea sau prezentarea unor declarații sau documente false, inexacte sau incomplete, care au ca efect diminuarea ilegală a resurselor bugetului general al Comunităților Europene sau ale bugetelor gestionate de Comunitățile Europene sau în numele acestora.”
În privința caracterului grav al acestor fraude, CJUE amintește că aceeași Convenție PIF impune statelor membre să ia măsurile necesare pentru a se asigura că comportamentele care constituie o fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, inclusiv fraudele în domeniul TVA ului, se pedepsesc cu sancțiuni penale efective, proporționate și disuasive, care includ, cel puțin în cazurile de fraudă gravă, și anume cele care implică o sumă minimă care nu poate fi stabilită de statele membre la mai mult de 50 000 de euro, pedepse privative de libertate.
Hotărârea CJUE, la libera interpretare
Hotărârea CJUE, ignorată de o mare parte a presei, cel mai probabil din cauza caracterului tehnic, a stârnit totuși unele dezbateri, în special prin reacția vehementă a USR, a presei și a ONG-urilor apropiate de USR. Există așadar cel puțin două interpretări ale hotărârii CJUE, una restrictivă și una extensivă.
Interpretarea restrictivă
În interpretarea restrictivă, hotărârea CJUE se aplică doar în dosarele care au ca obiect infracțiuni de fraudă cu fonduri europene. În aceste dosare, instanțele naționale sunt obligate să considere că deciziile CCR și ÎCCJ nu există, iar cursul prescripției răspunderii penale a fost întrerupt legal în conformitate cu practica anterioară anului 2018.
Exemplificarea acestui curent de gândire o face avocatul Toni Neacșu, într-o opinie „la cald” publicată pe pagina sa de Facebook:
„1. Hotărârea se aplică exclusiv infracțiunilor care aduc atingere gravă intereselor financiare ale UE. Acestea sunt cele prevăzute în Convenția PIF privind protejarea intereselor financiare ale CE, implementata în legislația internă printr-un capitol din Legea nr. 78/2000 (art. 18/1-18/5). Această hotărâre nu se aplică celorlalte infracțiuni prevăzute de codul penal sau de legi speciale și nici infracțiunilor de corupție (luare de mita, dare de mită, trafic de influență). CJUE a respins ca inadmisibilă solicitarea instanței de a oferi un punct de vedere și cu privire la infracțiunile de corupție sau o interpretare a efectelor fostului mecanism MCV.
2. Hotărârea propriu-zisă este diferită într-un singur punct, esențial însă, de concluziile avocatului general.
3. CJUE afirmă că deciziile CCR privind prescripția răspunderii penale (din 2018 și 2022) trebuie aplicate întocmai, indiferent de consecințe și chiar și atunci când această consecință este încetarea, ca urmare a prescripției răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracțiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.
4. CJUE anulează însă, practic, efectele HP-ului ICCJ nr. 67/2022 în ce privește infracțiunile care aduc atingere intereselor UE. Pentru aceste infracțiuni instanța europeană spune că nu se poate aplica standardul național privind aplicarea legii penale mai favorabile dacă prin acesta se pun în discuție acte de întrerupere a prescripției răspunderii penale anterioare lui 2018, când a apărut prima decizie CCR. Concret, toate întreruperile termenului de prescripție de a răspunderii penale de până 25.06.2018 trebuie să producă efecte, ceea ce înseamnă că termenele de prescripție (de 5, 8 sau 10 ani) ar trebui calculate din 2018 iar nu de când au fost săvârșite faptele. Practic CJUE validează un punct de vedere juridic al parchetelor și al unor juudecători care fusese demontat de ÎCCJ prin HP 67/2022.
5. Cum se va aplica practic această decizie este greu de anticipat dar este destul de posibil ca unele instanțe să încerce extinderea ei și cu privire la alte infracțiuni, ceea ce din punctul meu de vedere ar fi un abuz.”
Interpretarea extensivă
Pe de altă parte, există o interpretare extensivă, adoptată de susținătorii anticorupției cu orice preț, de USR și presa apropiată. Conform acestei interpretări, prevederile din hotărârea CJUE ar urma să se aplice și dosarelor cu fapte de corupție, chiar dacă în considerentele Curții nu există o asemenea precizare expressis verbis.
Reprezentantul acestei poziții este judecătorul Cristi Danileț, care, fără argumente suplimentare, susține că judecătorii naționali vor putea ignora deciziile CCR și ÎCCJ și când va fi vorba despre dosare de corupție, nu doar în cele cu fraude cu fonduri europene.
„Pe scurt: din cauza a două decizii ale CCR (din 2018 și 2022), magistrații au fost nevoiți să închidă dosare importante pe motiv că au stat prea mult în birocratismul judiciar. CJUE spune acum că, dacă e vorba de infracțiuni din domenii care intră în sfera de interes ale UE - asta înseamnă fonduri europene (spune Curtea) și corupție (spun eu) - magistrații români pot ignora deciziile CCR ca să nu se creeze o impunitate în masă a unor persoane care încalcă legea, dacă înainte de 25.06.2018 se întrerupsese prescripția prin acte de procedură efectuate de magistrații români. Cu alte cuvinte, aceste decizii nu au efect retroactiv, cum se pare că s-a înțeles în România.
Prin urmare, în cele două domenii și pentru dosarele instrumentate la timp la mijlocului anului 2018, când a apărut prima decizie CCR:
- cauzele soluționate definitiv pe fond nu pot fi redeschise pentru a se aplica prescripția;
- cauzele aflate în curs de soluționare în care termenul de prescripție fusese întrerupt merg mai departe”, scrie Danileț pe Facebook.
Comentează