Dumitru Crudu este un poet și dramaturg de limbă română din Republica Moldova. Este câștigător al Concursului de dramaturgie „Cea mai bună piesă românească a anului”, organizat de Uniunea Teatrală din România (UNITER) și de Fundația Principesa Margareta a României, ediția 2003. Este membru al Uniunii Scriitorilor și al Uniunii Teatrale din Republica Moldova, cât și al ASPRO.
O cărare în pădure. Pași. Trosnet de crengi sub tălpi. Țipete de păsări. Copaci prăbușindu-se. Voci răgușite. Cuvinte indistincte. Nu știu în limbă au fost rostite și, respectiv, nu-mi dau seama dacă cei care fug pe cărare sunt dușmanii noștri sau camarazii mei.
M-am ascuns aici când i-am auzit venind.
M-am pitit în scorbura acestui copac, pentru a-i lăsa să treacă.
Nu risc să ies.
Sunt și îngrozitor de obosit. A fost o bătălie foarte grea, în care ne-am apărat cu ultimele puteri. Ei însă veneau în valuri și noi ne-am retras din sat în pădurea asta, pentru a nu fi capturați. Comandantul ne-a orodonat să ne împrăștiem printre copaci și să dăm foc pădurii. Numai așa puteam să-i ținem la distanță. Am pus și eu foc pe unde am mers și am auzit cum, în spatele meu, se aprindeau buruienile și iarba și cum începea să ardă pădurea. Mi se rupea inima, nu altceva, și încercam să nu mă uit în urmă, la pălălaia care se extindea.
Ei ne urmăreau și în pădure, iar eu m-am ascuns în scorbura asta când i-am auzit tropăind în urma mea, pentru a nu mă prinde. De asta, m-am ascuns în scorbura asta, dar aud iar împușcături- împușcături în pădure- ceea ce înseamnă că rușii și ai noștri s-au întâlnit față în față. Rafale lungi de mitraliere. Și strigăte. Strigăte în ucraineană. Sunt camarazii mei. Cer ajutor. Sunt din nou încercuiți. Explozii, fum, strigăte. Răpăituri de arme. Ies din scorbură și aprind iarba din jurul copacilor. Pădurea arde în spatele meu. Focul se apropie cu dogoarea lui insuportabilă. Alternativa mea e să mor mistuit de pălălaia care se apropie sau de un glonț rusesc. Aleg să-mi ajut camarazii. Alerg spre crângul unde răsună împușcături, aducând focul după mine. Aud strigătele disperate ale camarazilor mei. În fața mea apare un tanc rusesc. Rușii au intrat cu tancuri în pădure. Își îndreaptă țeava spre mine. Arunc o grenadă. Explodează. Tancul ia foc. Arde la fel ca și pădurea din jurul meu. Ai noștri sparg încercuirea. Strig Slava Ucrainei și ei mă recunosc. Comandantul ne ordonă să părăsim pădurea cuprinsă de vălvătaie și să intrăm în sat.
Prjoliți și negri de funingine, rușii fug aruncându-și armele. Unii nu mai reușesc să fugă și ard ca niște torțe în pădurea distrusă de foc.
După război o să plantăm o altă pădure. Cu mult mai mare ca aceasta. Dar acum o altă soluție n-am avut, decât să-i dăm foc.
Pădurea asta care dispare în gura flăcărilor ne-a ajutat să scăpăm din încercuire.
Nota AUTORULUI: Acest text este o proză și trebuie citit în această cheie
Comentează