Încercarea Europei de a scăpa de gazul rusesc a intrat într-o fază mai degrabă criminalistică. După ce a petrecut ultimii trei ani căutând surse alternative, Comisia Europeană își îndreaptă acum atenția asupra a ceea ce cumpără, a modului în care este etichetat și dacă moleculele care ajung la granițele UE sunt într-adevăr ceea ce pretind exportatorii. Cea mai recentă țintă a acestei analize nu este Moscova direct, ci infrastructura prin care gazul ajunge în Europa din Turcia, inclusiv volumele furnizate de Azerbaidjan, scrie azernews.az.
Uniunea Europeană a adoptat legal o interdicție pas cu pas asupra importurilor de gaze naturale lichefiate și gaze naturale lichefiate din Rusia, ca parte a foii de parcurs REPowerEU pentru a pune capăt dependenței de exporturile de energie ale Moscovei. O interdicție totală asupra importurilor de GNL va intra în vigoare de la începutul anului 2027, iar asupra gazelor naturale lichefiate cel târziu până la sfârșitul anului 2027. Înainte de a autoriza intrarea în UE, statele membre trebuie acum „să verifice țara în care a fost produs gazul”. Această cerință stă la baza mecanismului care obligă exportatorii să dovedească originea non-rusă a livrărilor.
Declanșatorul imediat a fost politic. În noiembrie, un europarlamentar francez, Jean-Paul Garron, a acuzat UE că își ocolește în secret propriile sancțiuni prin importul de gaze rusești deghizate în gaze azerbaidjaneze. Bruxelles-ul a respins acuzația la acea vreme, subliniind că Coridorul Sudic de Gaze, sistemul de conducte care transportă gaze caspice prin Georgia, Turcia și Grecia, nu are nicio legătură tehnică cu rețeaua Rusiei. Acest lucru rămâne adevărat. Cu toate acestea, de atunci, Comisia a luat măsuri pentru a impunecerințe suplimentare de verificare, forțând atât statele membre ale UE, cât și furnizorii străini să demonstreze că gazele care intră în bloc nu sunt de origine rusească.
Propunerea Comisiei din iunie 2025 de a elimina treptat importurile de gaze și petrol din Rusia până la sfârșitul anului 2027
Propunerea Comisiei din iunie 2025 de a elimina treptat importurile de gaze și petrol din Rusia până la sfârșitul anului 2027 vine în urma unui efort de un deceniu de a reduce dependența de pârghia energetică a Moscovei. Înainte de invazia la scară largă a Ucrainei din 2022, Rusia a furnizat până la 40-45% din importurile de gaze ale UE; până în 2025, această pondere scăzuse la aproximativ 13%, datorită eforturilor de diversificare. Actuala presiune de a interzice gazul rusesc și de a solicita verificarea originii este o extensie naturală a acestei strategii.
Noile verificări se aplică cel mai vizibil la Strandja-1–Malkochlar, punctul de interconectare de la granița bulgaro-turcă. Potrivit ENTSOG, aproximativ 1,9 miliarde de metri cubi de gaze au trecut prin acest punct în Bulgaria în 2025. Locația este sensibilă nu din cauza gazelor azerbaidjaneze, ci din cauza a ceea ce se află în apropiere. La doar câțiva kilometri distanță se află Strandzha-2/Malkočlar, continuarea terestră a TurkStream, conducta care transportă gaze rusești peste Marea Neagră până în Turcia și mai departe în sud-estul Europei.
Până acum, geografia și infrastructura comună au permis ambiguități incomode. Chiar și după ce Bulgaria a declarat în 2022 că va înceta să mai cumpere gaze rusești, un an mai târziu a ieșit la iveală că moleculele Gazprom încă intrau în țară prin sistemul transbalcanic. Bruxelles-ul a învățat din acel episod. Sub noul regim, orice stație de compresor care conectează conductele UE la rute care transportă volume substanțiale de gaze rusești se va confrunta cu o verificare similară. Scopul este simplu: să se asigure că gazele rusești nu pătrund în UE prin zone gri legale.
Acest lucru are consecințe care depășesc cu mult limitele Bulgariei. Din 2023, Azerbaidjanul folosește conducta transbalcanică în mod invers pentru a suplimenta livrările către Europa. Motivul este capacitatea. Conducta transadriatică (TAP), segmentul european al Coridorului Sudic de Gaze, a fost extinsă în acest an la aproximativ 11,2 miliarde de metri cubi anual. Aceasta este încă o cantitate mai mică decât exporturile reale ale Azerbaidjanului: în 2025, Baku a expediat aproximativ 12,9 miliarde de metri cubi către cumpărători europeni. Dacă nu se finalizează extinderi suplimentare, o parte din acest volum trebuie să continue să circule pe ruta transbalcanică și, prin urmare, prin infrastructura supusă acum unor verificări sporite.
Pentru Azerbaidjan, acesta este mai degrabă un inconvenient decât o amenințare. Gazul său este produs în baza unor acorduri de partajare a producției cu companii petroliere internaționale și comercializat conform unor reguli stricte de transparență. Certificarea
originii este puțin probabil să reprezinte o problemă serioasă. Într-adevăr, insistența Bruxelles-ului asupra verificării recunoaște implicit rolul tot mai mare al Baku-ului ca furnizor strategic ale cărui volume trebuie să fie acomodate, chiar dacă Europa înăsprește sancțiunile.
Uniunea Europeană verifică calitatea și originea gazului azer în două moduri principale
Uniunea Europeană verifică calitatea și originea gazului azer în două moduri principale: prin caracteristici fizico-chimice și documentația de origine. Fiecare transport este însoțit de un certificat de origine, care confirmă că gazul provine din Azerbaidjan și nu a fost amestecat cu livrări din alte țări. Inspecțiile fizice sunt efectuate la stațiile de frontieră, cum ar fi Strandja-1/Malkoçlar, unde gazul este analizat pentru conținutul de metan, alte componente (etan, propan, azot, CO₂), substanțe nocive (H₂S, vapori de apă, praf) și putere calorică/indicele Wobbe. Rezultatele de laborator sunt certificate în protocoale și transmise autorităților de reglementare din UE. Conform noilor reguli, UE verifică, de asemenea, dacă gazul nu este de origine rusă, utilizând date de tranzit, documentație și sisteme de monitorizare în timp real.
Întrucât producția de gaze din Azerbaidjan se desfășoară cu participarea unor companii internaționale și cu standarde înalte de transparență, originea fiecărui metru cub poate fi ușor confirmată, asigurându-se că nu există probleme la livrările către Europa. Drept urmare, gazul azer îndeplinește pe deplin standardele UE atât în ceea ce privește calitatea, cât și originea, în timp ce mecanismele de verificare ale UE sunt concepute pentru a asigura siguranța, eficiența energetică și a împiedica intrarea gazului rusesc pe piață.
Adevărata victimă este Turcia. Ankara și-a petrecut ultimul deceniu poziționându-se ca un hub regional de gaze, investind masiv în terminale GNL, extinzând stocarea subterană și valorificându-și geografia pentru a se situa în fața fluxurilor rusești, caspice și din Orientul Mijlociu. Această strategie s-a bazat, cel puțin parțial, pe faptul că gazul rusesc rămâne utilizabil comercial pentru Europa. Noile controale ale UE trasează o linie fermă împotriva acestei presupuneri. Gazul rusesc poate intra în Turcia, dar nu va intra în UE prin Turcia.
Cifrele sunt sumbre. Anul trecut, aproximativ 17 miliarde de metri cubi de gaze rusești au ajuns în Ungaria, Slovacia și Serbia prin intermediul TurkStream. De la începutul acestui an, fluxurile zilnice au fost aproape de capacitate maximă. Odată ce interdicția UE va intra în vigoare, doar Serbia, din afara UE, va rămâne o destinație, absorbind aproximativ 2,2 miliarde de metri cubi anual. Sistemul de transport balcanic, construit pentru peste 15 miliarde de metri cubi, va fi drastic subutilizat. Veniturile din tranzit pentru Turcia ar putea scădea cu miliarde de dolari.
Există o consolare parțială. Cu Europa închisă, Rusia se va chinui să redirecționeze zeci de miliarde de metri cubi în altă parte pe termen scurt. Turcia, care încă importă aproximativ
21 de miliarde de metri cubi de gaze rusești pe an dintr-un consum total de aproximativ 60 de miliarde, ar putea fi capabilă să negocieze reduceri mai mari. Producția internă din zăcământul Sakarya din Marea Neagră, în jur de 9 milioane de metri cubi pe zi, suficientă pentru aproximativ patru milioane de gospodării, ajută, dar importurile vor rămâne esențiale.
Văzute din Bruxelles, acestea sunt daune colaterale care merită acceptate. Obiectivul primordial al UE este claritatea strategică: fără gaz rusesc, fără ambiguitate, fără reetichetare creativă. Prin impunerea verificărilor de origine la nodurile critice, blocul comunitar semnalează că divorțul său energetic de Moscova intră într-o fază mai disciplinată, bazată pe reguli.
Europa are încă nevoie de gaze caspice, și în volume care depășesc capacitatea existentă a conductelor. Astăzi, Azerbaidjanul furnizează gaze naturale către 16 țări, dintre care 10 sunt state membre ale UE, ceea ce îi oferă cea mai largă acoperire geografică a exporturilor de gaze prin conducte la nivel global. Verificarea poate încetini fluxurile la margini, dar subliniază și valoarea Bakului ca furnizor al cărui gaz poate fi urmărit, auditat și apărat politic. Într-o piață energetică modelată atât de geopolitică, cât și de geologie, această distincție contează.
Comentează