Premierul Ilie Bolojan a reaprins dezbaterea despre prescripție într-o zi în care tema justiției era deja incandescentă în spațiul public. Într-o intervenție la Digi FM, el a spus explicit că „cel puțin în fapte de corupție gravă nu ar trebui să existe prescripția”, legând problema de nemulțumirea socială generată de dosarele închise prin împlinirea termenelor.
Propunerea premierului Bolojan și momentul politic
Declarația este plasată pe fundalul tensiunilor publice amplificate după apariția documentarului Recorder despre presiuni și disfuncții din sistem și după proteste de stradă care au cerut „eliminarea portițelor” ce permit amânarea până la prescripție. În aceeași logică, Bolojan a vorbit despre un grup de lucru care să analizeze durata proceselor, formarea completurilor și coerența soluțiilor, insistând că o sentință pronunțată prea târziu își pierde funcția socială, pentru că „memoria socială” nu mai leagă fapta de reacția statului.
În ecuația politică, ideea a fost împinsă și din alte direcții. Partidul SENS a formulat fără echivoc „soluția de avarie” a imprescriptibilității corupției, ca antidot la tergiversare, iar USR a propus, pe filieră legislativă, ajustări ale regulilor de prescripție pentru a reduce spațiile de impunitate. Faptul că aceste poziții apar aproape simultan spune ceva despre prescripție ca simbol, care nu mai e doar o instituție tehnică, ci o metaforă a eșecului statului de a sancționa corupția la timp.
Ce este prescripția: geneză și rațiuni
În dreptul penal modern, prescripția răspunderii penale este mecanismul prin care statul își pierde dreptul de a trage la răspundere penală o persoană după trecerea unui interval de timp calculat de la comiterea faptei. Ideea justificativă nu este „iertarea”, ci o combinație de rațiuni de politică penală, cum ar fi slăbirea progresivă a nevoii de reacție penală, degradarea probelor și a memoriei martorilor, dar și exigența securității juridice, adică a unei limite temporale rezonabile a expunerii individului la riscul urmăririi penale.
Rădăcinile acestei instituții juridice sunt vechi. În tradiția romană, „praescriptio” și instituțiile înrudite au funcționat ca tehnici de stabilizare a raporturilor juridice, ideea fiind recognoscibilă. Dreptul care rămâne prea mult timp „în stare de amenințare” produce insecuritate și arbitrar. Modernitatea penală, de la Beccaria încoace, adaugă un argument utilitarist, anume că sancțiunea are sens cu atât mai mult cu cât e mai apropiată de faptă, pentru că prevenția generală trăiește din legătura dintre conduită și consecință, nu dintr-o pedeapsă „arheologică”.
De aceea, prescripția este, în teoria clasică, o instituție de „igienă” a sistemului penal. Ea constrânge statul să investigheze și să judece într-un timp rezonabil și îl penalizează pentru inerție sau disfuncționalitate. În plan criminologic, ea funcționează ca un indicator indirect al capacității instituționale. Când prescripția devine masivă, nu mai e doar „un termen”, ci simptomul unui lanț de blocaje, de la anchetă la instanță.
Regimul juridic românesc al prescripției: unde suntem azi
În România, termenele generale de prescripție sunt stabilite de Codul penal și sunt corelate cu maximul special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiune. Regula de bază este că prescripția curge și, la împlinire, înlătură răspunderea penală, iar pentru anumite infracțiuni extrem de grave (în logica dreptului internațional penal) legiuitorul a ales imprescriptibilitatea.
Cheia practică a ultimilor ani a fost însă întreruperea prescripției. După intervenția Curții Constituționale asupra art. 155 alin. (1) Cod penal și absența unei intervenții legislative imediate, s-a conturat un interval critic în care întreruperea nu a funcționat efectiv. Între publicarea deciziei CCR din 2018 și intrarea în vigoare a OUG nr. 71/2022, textul a rămas „fără” un caz real de întrerupere.
Înalta Curte a confirmat, prin decizii de unificare/dezlegare, că în perioada 25 iunie 2018 – 30 mai 2022 termenele au curs fără posibilitatea unor întreruperi, ceea ce a amplificat riscul de închidere a dosarelor vechi, inclusiv în materie de corupție. În prezent, OUG nr. 71/2022 a modificat art. 155 alin. (1), introducând formula actului de procedură care „trebuie comunicat suspectului sau inculpatului”, dar fisura din intervalul anterior rămâne un reper politic și juridic al discuției despre „impunitate prin timp”.
Există corupție imprescriptibilă în UE sau în afara UE?
În Uniunea Europeană, direcția actuală nu merge către imprescriptibilitate, ci către standarde minime de termene suficient de lungi. Compromisul legislativ convenit la nivelul Consiliului și Parlamentului European include un articol dedicat „limitation periods”, care impune statelor membre termene minime (de pildă, cel puțin 8 ani pentru infracțiuni cu maxim de cel puțin 4 ani) și termene minime pentru executarea pedepselor după condamnare, cu posibilitatea derogărilor doar dacă există întrerupere sau suspendare. Așadar, UE vede problema ca una de eficiență și armonizare, nu ca un motiv de a scoate corupția din logica prescripției.
La nivel internațional, Convenția ONU împotriva corupției (UNCAC) nu cere imprescriptibilitate, ci recomandă, „acolo unde este cazul”, termene de prescripție „lungi” și mecanisme de suspendare/pretermitere când suspectul se sustrage justiției. E o filosofie mai degrabă pragmatică, potrivit căreia corupția e greu de detectat, deci termenul trebuie calibrat, dar nu se abandonează ideea limitării temporale.
În afara UE există însă modele constituționale care merg mai departe, mai ales în America Latină. Constituția Ecuadorului prevede imprescriptibilitatea acțiunii și a pedepsei pentru anumite infracțiuni de corupție. Constituția Venezuelei consacră că acțiunile pentru sancționarea infracțiunilor contra patrimoniului public nu sunt barate de prescripție, iar Constituția Boliviei declară imprescriptibile infracțiunile comise de funcționari care aduc atingere patrimoniului statului și produc un prejudiciu economic grav. În Peru, reforma constituțională din 2017 a menținut regula dublării termenelor pentru infracțiuni contra administrației/patrimoniului statului și a introdus ideea imprescriptibilității „în cazurile cele mai grave”, lăsând însă un spațiu de definire legislativă.
Efectele posibile în România: promisiuni, riscuri și limite
Câștigul politic și simbolic al imprescriptibilității e ușor de intuit, pentru că transmite un mesaj de intoleranță față de corupția gravă și reduce eficiența strategiilor de tergiversare, mai ales într-un ecosistem judiciar în care durata procedurilor a devenit ea însăși o „tehnică” de apărare. În plus, specificul criminologic al corupției (caracterul ocult, probațiunea complexă, dependența de denunțuri, audituri sau investigații jurnalistice) face ca termenul de prescripție să fie adesea perceput ca un avantaj structural al autorului, nu ca o garanție neutră.
Costurile juridice sunt însă grele și apar pe mai multe planuri. Primul este de principiu și vizează faptul că imprescriptibilitatea rupe echilibrul dintre interesul public al sancționării și securitatea juridică a individului, iar în dreptul penal european această securitate e alimentată de ideea de previzibilitate și de limită temporală a „amenințării penale”. Al doilea este de tehnică legislativă. Dacă vorbim de „corupție gravă”, trebuie un criteriu clar, compatibil cu principiul legalității, altfel conceptul devine elastic și vulnerabil la control de constituționalitate, exact într-un domeniu deja marcat de efectele masive ale deciziilor CCR și de litigii sistemice.
În fine, imprescriptibilitatea nu poate funcționa retroativ, ea nu repară anchete slabe, instanțe supraîncărcate, proceduri greoaie sau management defectuos al dosarelor. Ea doar mută „deadline-ul” viitoarelor dosare penale în infinit. Paradoxal, chiar argumentul premierului despre „memoria socială” arată de ce tema e încărcată de pretența societății de a vedea condamnări, dar rapide și credibile. Scoaterea prescripției poate calma frustrarea pe termen scurt, însă pe termen lung poate normaliza procese interminabile, cu probe îmbătrânite și cu o justiție percepută ca lentă, indiferent dacă mai „expiră” sau nu dosarele.
Comentează