Claudia Cardinale, actriţa preferată a regizorilor Luigi Visconti şi Federico Fellini, parteneră a celor mai mari actori ai secolului XX, de la Burt Lancaster la Alain Delon, Henri Fonda, Jean-Paul Belmondo sau Marcello Mastroianni, a murit, marţi, la 87 de ani, în regiunea Parisului.
„Ne lasă moştenirea unei femei libere şi inspirate atât în parcursul său de femeie, cât şi de artistă”, a declarat agentul său, Laurent Savry, într-un mesaj transmis agenţiei AFP, citată de news.ro.
Claudia Cardinale s-a născut în Tunisia, la 15 aprilie 1938. Tatăl Claudiei, sicilian și el era inginer la Căile Ferate. În copilărie visa să devină exploratoare, iar în adolescență se gândea să se facă învățătoare.
Într-o după-amiază, la ieșirea din Liceul Carnot, a fost abordată de un necunoscut, care i-a propus să joace într-un film documentar la care lucra. Astfel Claudia apare, discret ce-i drept, în „Lanțuri de aur”, suficient pentru ca Jacques Baratier, care pregătea în Tunisia primul său lungmetraj, să o remarce și s-o convingă să joace în „Goha” alături de Omar Sharif.
Printre filmele în care a jucat se numără Rocco şi fraţii săi, Ghepardul, A fost odată în Vest, Tremurătoarele stele ale Ursei, Una rosa per tutti, Anul carbonarilor , Grup de familieîntr-un interior, Henry IV sau The Silent Mountain.
Trauma prin care a trecut Claudia Cardinale
În 1968, Claudia Cardinale apare în A fost odată în Vest a lui Sergio Leone ca un sex-simbol desăvârşit, chiar şi în faţa rivalei sale blonde Brigitte Bardot în Les Pétroleuses (1971), un western semnat Christian-Jaque.
În 1957, ea este victima unui viol. Din această traumă ascunsă mult timp se naşte un copil, Patrick, dar revine rapid pe platourile de filmare.
Cannes, anul 1961. De data aceasta, ea joacă alături de Jacques Perrin, Gian Maria Volontè şi Jean-Paul Belmondo în cele două filme italiene aflate în competiţie. Cu patru ani înainte, la Roma, examenul ei la Centrul Experimental de Cinematografie a decurs bine, chiar dacă ea cunoştea încă doar elementele de bază ale limbii lui Dante („premiul temperament”). A şaptea artă este acum o opţiune serioasă pentru familia Cardinale, emigrată dintr-o Tunisie din ce în ce mai naţionalistă. Decolteurile generoase, aplombul natural şi vocea uşor răguşită (pe care nu o va iubi niciodată) fac senzaţie. Statutul de vedetă este consolidat, eclipsând cel de mamă singură.
Este vedetă de fapt de la cele paisprezece filme în care a jucat, sub îndrumarea unui producător îndrăgostit nebuneşte de ea, Franco Cristaldi (soţul ei între 1966 şi 1975, care o controla pe ea şi întreaga industrie cinematografică italiană). Printre primele sale opere se remarcă clasice precum Austerlitz de Abel Gance, în care o interpretează pe picanta Pauline Bonaparte, şi mai ales Rocco şi fraţii săi de Luchino Visconti (1960), în care are de fapt un rol foarte mic. Dar ea şi-a amestecat scânteile cu cele ale lui Alain Delon. Aceeaşi intensitate, aceeaşi privire aprinsă... „Rămâi mereu aşa cum eşti”, îi spune criticul François Chalais. „Timpul nu trece peste tine”, va constata unsprezece ani mai târziu Lino Ventura în Le Ruffian.
Tot în 1961, marele scriitor Alberto Moravia (autorul romanului Dispreţul, care va fi ecranizat doi ani mai târziu de Jean-Luc Godard) o întâlneşte. El îi oferă mai mult decât un interviu, un dialog intens despre corpul obiectificat şi frumuseţe. Cartea se va vinde ca pâinea caldă.
Duo de succes cu Belmondo
Succesul popular este garantat în anul următor cu duo-ul Cardinal/Belmondo în filmul plin de acţiune Cartouche, semnat de Philippe de Broca. Apoi, triumf absolut în 1963, când joacă în filmul Ghepardul (din nou Visconti şi Delon, plus Burt Lancaster şi, prin urmare, Palme d'Or), în capodopera lui Federico Fellini, Otto e mezzo (unde este arhetipul vedetei şi, prin urmare, ea însăşi, exprimându-se la ordinul maestrului, pentru prima dată, într-o italiană nedublată, chiar dacă are accent francez) şi în La Panthère Rose de Blake Edwards.
În primul său film american, ea joacă alături de excentrii Peter Sellers şi David Niven. Pe platoul de filmare, acesta din urmă îi face un compliment pe care ea nu-l va uita niciodată:
„Claudia, împreună cu spaghetele, eşti cea mai frumoasă invenţie a italienilor!”.
1964: joacă în Le Plus Grand Cirque du monde (Cel mai mare circ din lume) al lui Henry Hathaway, alături de Rita Hayworth şi John Wayne. 1965: revine la Visconti cu Sandra (urmează, nouă ani mai târziu, Violence et passion (Violenţă şi pasiune)). 1966: se reîntâlneşte cu Burt Lancaster în Les Professionnels, westernul lui Richard Brooks cu o distribuţie de primă mână, Jack Palance, Lee Marvin, Robert Ryan... Mai modest, dar şi mai aspru şi mai aprins, sicilian în esenţă, La Mafia fait la loi este realizat alături de excelenţii Lee J. Cobb şi Serge Reggiani de Damiano Damiani.
Este perioada în care se simte suficient de stabilită pentru a mărturisi public, prin presă, că Patrick nu este fratele ei mai mic, aşa cum îl prezentase până atunci, ci fiul ei. Mai mult, el a fost adoptat în secret de Franco Cristaldi.
Pe un ton mult mai uşor şi, de data aceasta, abordând lumea interlopă din Marsilia, La Scoumoune de José Giovanni, cu Gérard Depardieu, Michel Constantin şi Michel Peyrelon, este ocazia unei reîntâlniri cu „Bébel” şi a unei vopsiri roşcate flamboiantă, în 1972. Cuplul, complice în glume, va lucra din nou împreună un deceniu mai târziu, cu ocazia filmului Ruffian.
Publicul şi cinefilii o adoră
Filmările italiene, franceze şi americane se succed fără probleme. Torida Claudia este o valoare sigură. Publicul şi cinefilii o adoră. Aşa că se lasă puţin dusă de val. În 1977, se aventurează în muzica disco cu câteva piese uşor de uitat, după ce iniţial se descurcase mai bine în muzica (în engleză) La fille de la prairie, coloana sonoră a filmului Les Pétroleuses compusă de Francis Lai.
În viaţa privată, ea a fost partenera regizorului Pasquale Squitieri între 1974 şi 2011, cu care are o fiică, Claudia. Squitieri, decedat în 2017, a fost bărbatul vieţii ei. Asta chiar dacă a fost curtată cu ardoare, de la Marlon Brando la Mastroianni, trecând prin toţi preşedinţii celei de-a Cincea Republici. „Şi Chirac, îi cunoşteam familia, eram foarte prieteni, până la punctul că unii au scris chiar şi absurdităţi”, a comentat ea. O modalitate de a pune capăt zvonurilor insistente...
În 1981, o regăsim în junglă alături de incontrolabilul Klaus Kinski, pe platoul de filmare al catastrofalului Fitzcarraldo al lui Werner Herzog. În cele din urmă, un nou succes, deşi la 44 de ani cariera sa, care a început ca o rachetă promoţională, începe să decadă.
Omagiile şi premiile curg acum în avalanşă. 1993: Leul de Aur la Mostra de la Veneţia pentru întreaga operă. Ursul de Aur de onoare la Berlin în 2002... Intrarea în mileniul al doilea a văzut-o mai degrabă la teatru, interpretând piese de Tennessee Williams sau Alberto Moravia.
O carte de autografe intitulată Mes étoiles apare imediat la editura Michel Lafon, în timp ce ea alege să se îndepărteze de platourile de filmare. În 2020, Olivier Marchal o convinge totuşi să joace rolul mamei unui clan în Bronx, film lansat pe Netflix. Dar ea era reticentă să interpreteze roluri de bunică. Se prefera dansând pe un acoperiş din Roma, aşa cum apare în fotografia aleasă pentru afişul celei de-a 70-a ediţii a Festivalului de la Cannes. Organizatorii ediţiei din 2017 au considerat că aceasta este imaginea ideală a „bucuriei, libertăţii şi îndrăznelii”.
„Ambasadoare a bunăvoinţei” la UNESCO
În 2023, fundaţia Claudia Cardinale este creată cu scopul de a ajuta tinerii artişti să-şi construiască o carieră.
Actriţa era, de asemenea, o femeie implicată: „ambasadoare a bunăvoinţei” la UNESCO, militantă împotriva miopatiei şi SIDA. Ea se afla alături de Rock Hudson la Paris când acesta a murit din cauza acestei boli.
„Era un bun prieten homosexual, cu care mă plimbam braţ la braţ pentru a face să pară că avem o relaţie amoroasă, deoarece a fi homosexual în lumea cinematografiei putea să-ţi pună capăt carierei”, rezuma ea.
Claudia Cardinale a susţinut, de asemenea, Amnesty International, copiii din Cambodgia, a luptat împotriva violenţei asupra femeilor, a distrugerii naturii şi chiar a abuzurilor chirurgiei estetice. Ea nu a apelat niciodată la bisturiu sau la produse cosmetice. Este adevărat că, în ceea ce o privea, zâmbetul ei strălucitor făcea să dispară imediat semnele vârstei. Ea spunea, de asemenea, că Visconti o învăţase să-şi iubească ridurile, forţând-o să-şi încrunte sprâncenele.
Comentează