Coaliția a ajuns la un acord privind amânarea plății unor sume datorate magistraților în baza unor hotărâri judecătorești, pentru a face loc în buget pachetului social cerut de PSD. Din punct de vedere juridic, această măsură ridică simultan probleme referitoare la prevederile constituționale, legalitatea executării hotărârilor definitive și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Cu alte cuvinte, Guvernul nu se joacă doar cu niște linii din buget, ci cu însăși forța obligatorie a unor hotărâri judecătorești deja pronunțate.
Dincolo de zidul de antipatie față de magistrați, ridicat cu spor în ultimii ani de politicieni și susținătorii lor din presă, magistrații nu cer vreun privilegiu, ci plata unor drepturi izvorâte din lege și deja recunoscute prin hotărâri definitive. Constituția nu tratează asemenea creanțe ca pe niște favoruri facultative ale statului. Articolul 44 alin. (1) spune limpede că „dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate”. Articolul 21 garantează accesul liber la justiție, iar art. 15 alin. (2) consacră regula de bază potrivit căreia „legea dispune numai pentru viitor”. La rândul său, art. 1 alin. (4) cere respectarea separației și echilibrului puterilor, art. 1 alin. (5) impune respectarea Constituției și a legilor, iar art. 20 alin. (2) spune că, dacă legile interne contrazic tratatele privind drepturile fundamentale, au prioritate reglementările internaționale.
Nu vorbim despre o simplă opțiune bugetară
Dacă o viitoare lege a bugetului sau o lege conexă ar împinge în anul următor tranșe deja scadente și neachitate, ar apărea mai întâi o problemă serioasă de retroactivitate. În termeni juridici, o creanță ajunsă la scadență este deja exigibilă. A schimba ulterior, prin lege, regimul unei sume deja exigibile înseamnă mai mult decât a organiza plata pentru viitor, înseamnă a rescrie efectele juridice ale unei obligații deja ajunse la termen.
Această idee a fost confirmată chiar de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 39 din 17 februarie 2025. ÎCCJ a arătat că suspendarea executării silite poate funcționa numai cât timp nu s-a împlinit termenul legal al fiecărei tranșe. După acel moment, „suma ce constituie obiectul tranşei devine exigibilă”, iar neplata justifică demersurile de executare silită. Tot Înalta Curte a spus că doar această interpretare asigură „un just echilibru” între interesul public și interesul creditorului. Altfel spus, odată ce statul a ratat propria scadență, nu mai este într-o zonă de simplă administrare bugetară, ci într-una de neexecutare a unei obligații certe, lichide și exigibile.
Hotărârea definitivă nu poate deveni o promisiune politică
A doua mare problemă este cea a efectivității hotărârii judecătorești. În cauza Hornsby v. Grecia, CEDO a stabilit principiul potrivit căruia executarea unei hotărâri judecătorești trebuie considerată parte integrantă a procesului. Cu alte cuvinte, procesul nu se termină cu victoria pe hârtie, ci se termină atunci când hotărârea este executată. Dacă statul poate câștiga timp la nesfârșit, prin mutarea succesivă a plății, atunci dreptul de acces la justiție devine, cum spune Curtea, iluzoriu.
În cauza Burdov v. Russia, Curtea a mers chiar mai departe și a formulat una dintre cele mai citate reguli din toată jurisprudența privind executarea hotărârilor împotriva statului: „lipsa fondurilor nu poate justifica o astfel de omisiune”. Adică statul nu poate spune că nu plătește ce a pierdut în instanță fiindcă are alte priorități bugetare. Acesta este punctul cel mai vulnerabil al măsurii discutate acum. Dacă Guvernul spune, explicit sau implicit, că ia bani de la executarea unor hotărâri definitive pentru a finanța alt program, el nu mai invocă o imposibilitate obiectivă, ci o alegere politică de prioritizare. Acest tip de argument a fost respins constant de CEDO.
România are deja și condamnări directe pe acest teren. În cauza State și alții împotriva României, hotărâre din 30 martie 2023, Curtea a reiterat că executarea unei hotărâri este parte integrantă a „procedurii” în sensul art. 6, a calificat deciziile interne neexecutate drept „bunuri” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 și a constatat că autoritățile „nu au depus toate eforturile necesare pentru a executa pe deplin și în timp util” hotărârile pronunțate în favoarea reclamanților. Mai mult, statului i s-a cerut să asigure executarea integrală într-un termen de trei luni. Este greu de împăcat această linie jurisprudențială cu ideea că o datorie judiciară deja ajunsă la scadență poate fi reîmpinsă în viitor pentru a finanța o altă politică publică.
De ce apărarea cu „CEDO a acceptat eșalonări” nu rezolvă cazul
Este adevărat că Guvernul va avea o apărare la îndemână. În cauza Dumitru and Others v. Romania, privind judecători români cărora statul le-a plătit în tranșe drepturi salariale stabilite prin hotărâri judecătorești, CEDO a declarat cererea inadmisibilă. Curtea a reținut că „plata în rate nu era nerezonabilă”, că o parte substanțială din sume fusese deja plătită, că restul era indexat cu inflația și că exista un calendar clar, fără indicii că statul nu l-ar respecta. În aceeași logică, și în Ștefănescu și alții v. Romania sau FIN.CO.GE.RO SPA v. Romania, Curtea a admis că plata în mai multe tranșe poate, în anumite contexte, să păstreze un „echilibru corect” între interesul public și cel privat.
Însă în cauzele în care CEDO a fost mai indulgentă, nu era vorba de reconfigurarea repetată a unor tranșe deja scadente, ci de existența unui cadru predictibil, cu termene clare și cu garanții reale că plata va avea loc. Pe scurt, Curtea a tolerat eșalonarea, nu și eternizarea ei. În cauza Jasiūnienė v. Lithuania, Curtea spune că întârzierea poate fi justificată în împrejurări speciale, dar „nu trebuie să fie de natură să afecteze esența dreptului”. Dacă statul schimbă din nou scadența unor sume deja ajunse la termen, tocmai această „esență a dreptului” începe să fie afectată.
Guvernul poate invoca precedentul Dumitru doar dacă noua soluție seamănă cu acea situație, fiind o eșalonare limitată, clară, indexată, respectată și proporțională. În schimb, dacă măsura actuală va însemna că statul nu respectă propriul grafic, mută din nou plata și folosește banii astfel „eliberați” pentru un pachet politic diferit, atunci cazul seamănă mult mai puțin cu Dumitru și mult mai mult cu linia severă din Hornsby, Burdov și State și alții.
Viciile de constituționalitate nu dispar fiindcă măsura intră în legea bugetului
Chiar dacă nu e o simplă OUG, legea bugetului nu este o baghetă magică prin care Parlamentul poate transforma o creanță exigibilă într-una neexigibilă, nici un instrument prin care o hotărâre definitivă să fie golită de efect. Art. 15 alin. (2) din Constituție nu încetează să se aplice în materie bugetară, art. 21 nu suspendă accesul la executare doar pentru că statul are alte priorități, iar art. 44 nu încetează să protejeze „creanțele asupra statului” fiindcă ele au devenit incomode politic.
Mai mult, art. 1 alin. (4) și (5) din Constituție ridică o problemă instituțională serioasă. Când puterea politică decide să rezolve o criză bugetară tocmai prin amânarea executării unor hotărâri definitive pronunțate în favoarea magistraților, mesajul transmis este că autoritatea judecătorească poate fi tratată ca rezervor de cash-flow. Tehnic vorbind, aici nu mai discutăm despre oportunitate, ci despre respectul datorat hotărârii judecătorești și despre obligația tuturor autorităților de a respecta legea și ordinea constituțională. Într-un stat de drept, justiția nu poate fi pusă la coada bugetului exact atunci când a câștigat împotriva statului.
Concluzia juridică
Privită rece, tehnic și fără lozinci, măsura discutată acum are mai multe puncte de risc. Primul este de retroactivitate, dacă atinge tranșe deja scadente. Al doilea este de încălcare a dreptului la un proces echitabil, în componenta executării hotărârii definitive, protejată de art. 21 din Constituție și art. 6 din Convenție. Al treilea este de atingere a dreptului de proprietate, fiindcă vorbim despre „bunuri” în sens constituțional, iar Constituția garantează expres și „creanțele asupra statului”. Al patrulea este de lipsă a justului echilibru, dacă noua eșalonare nu vine cu un calendar clar, indexare reală și garanții ferme de executare. Iar al cincilea este unul de credibilitate instituțională. Dacă statul mută bani de la executarea hotărârilor judecătorești la un pachet social negociat politic, nu mai pare că administrează prudent finanțele publice, ci că pune în competiție drepturile recunoscute de instanțe cu nevoile de supraviețuire ale coaliției.
Magistrații pot fi criticați politic cât se dorește, dar, juridic, când au o hotărâre definitivă în mână, nu mai vorbim despre un privilegiu, ci despre un drept executoriu. Iar statul care îl transformă, printr-o nouă eșalonare, în monedă de schimb pentru echilibrarea unui pachet social intră într-o zonă de risc serios de neconstituționalitate, de nelegalitate și de conflict frontal cu standardele CEDO.
Comentează